● The Academy of Sun, The Quiet Earth, Taos, 2020.

● Thomas Azier, Love, Disorderly, Hylas Records, 2020.

Mișcarea post-punk nu a dat doar genul muzical la care ne referim cu eticheta respectivă, ci și o reinventare a culturii pop. Istoric, ne referim prin post-punk și la tot ce s-a întîmplat imediat după generația punk – fie în sensul continuității (spiritului de chestionare a autorităților), fie în sensul sfidării (a punk-ului însuși, văzut ca modă suferind de propria inerție reacționară). În consecință, termenul post-punk devine mai mult doctrină decît gen muzical, deși se vor găsi puriști care să arate că presa l-a folosit și cu referire la un anumit sound (Joy Division). Interpretarea ca doctrină (post-punk înțeles ca revizuire, critică și extrapolare) include și artiști ce au deviat radical de la acel sound – Throbbing Gristle, Coil, Scott Walker etc.

Larghețea stilistică care se revendică de la acea doctrină e demonstrată de două albume recente ale unor artiști tineri care nu erau născuți la vremea la care presa se căznea să dea o definiție precisă termenului. Au unele piese conforme cu sensul strict al etichetei (balade dark cu sintetizator și ceva ritmică repetitivă), dar divaghează în numeroase alte direcții: folk, chamber-pop și queer-pop, chiar ceva din Depeche Mode.

The Academy of Sun e proiectul „serios” al englezului Nick Hudson care, după multe materiale de laptop – unele prea obscure, unele prea parodice (un album de Crăciun cu Putin pe copertă) –, reușește să organizeze o sumedenie de colaboratori pentru un album de anvergură. Există semne că pentru acest proiect ar fi fost împins de la spate de Toby Driver, pe care Hudson l-a însoțit în turneul care a poposit și pe la noi în 2018. Despre Driver am tot scris, la ocazii date de albumele proiectelor sale (Kayo Dot, Tartar Lamb). Nu l-a ajutat prea mult ce am scris, căci în România abia a adunat o mînă de oameni la fiecare concert, însă cine a fost pe-acolo poate l-a remarcat pe Nick Hudson, atît în recitalul său solo chamber-pop, cît și ca acompaniator pentru Toby Driver (ulterior cei doi au scos și un album împreună). The Academy of Sun e un material esențial pentru cei care urmăresc respectiva colectivă artistică – Driver chiar dă o mînă de ajutor pe una dintre piese, însă albumul îi depășește mult sfera de influență, integrînd tertipuri cu care Hudson se joacă de mulți ani, o plajă de idei ce se întinde de la The Smiths la Julian Cope.

Olandezul Thomas Azier a debutat la Berlin ca pop-star interstițial, umplînd cu micro-recitaluri vocale pauzele de o jumătate de oră la schimburile de tură între DJ-i, o structură care încă îl inspiră – vezi versurile incisive alternînd cu cadențe electro-instrumentale create pe mașini de ritm (succesoare ale pseudoinstrumentului beatbox), un sound ce aduce aminte pe alocuri de The Knife. Au trecut ceva ani de la debut și de la ceea ce promitea a fi un euro-Justin Bieber trăind din mărunțișul aruncat de DJ-ii Berlinului. Între timp, orașul l-a contaminat cu post-punk, cu clubbing psihotrop, cu queer-pop – putem vorbi de o experiență transformativă comparabilă cu perioada berlineză a lui Nick Cave. Băiatul cu desagă căutînd o chirie ieftină la Berlin a devenit antreprenor muzical (noul album a apărut la propria casă de discuri). Artistul trăiește și o tranziție în maniera Hannei Montana, pervertindu-și imaginea de june angelic prin piese ce răscolesc romantismul și sexualitatea. O dovadă elocventă e cover-ul răstit după hit-ul eurodance „Freed from Desire” (Gala) – nu mai are nimic dansant, sună ca o tentativă pop a lui Scott Walker. Albumul în ansamblu e o sinteză a contaminărilor suferite de artist pe parcursul cosmopolitei maturizări.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.