Brendan Perry, Songs of Disenchantment: Music from the Greek Underground, Holy Tongue Records, 2021.

 Steve von Till, No Wilderness Deep Enough, Neurot Recordings, 2021.

Bătrînețe, haine grele, dar și muzică de o profunzime emoțională tot mai rară în epoca deepfake, ne demonstrează doi pionieri importanți ai istoriei rock, post-rock, pe-lîngă-rock, exponenți ai unor forme de experimentalism accesibil. E vorba de Brendan Perry, cunoscut ca lider al avangardiștilor world music Dead Can Dance, și Steve von Till, coordonator al grupului muzical organizat Neurosis. Mă rog, ambele trupe au o conducere bicefală, însă articolul de față recomandă materiale solitare recente ale celor menționați, carierele lor solo fiind la fel de aproape de inimile fanilor ca și discografiile trupelor de bază. Au puține în comun cu trupele principale – cît au e mai mult în sens conceptual; și vocal, desigur, căci e vorba de voci inconfundabile, care pe materialele solo capătă spațiu de exprimare mai larg, împărtășit doar cu un minim necesar de instrumentație. Originile rock/punk ale celor doi cu greu se mai întrezăresc în aceste piese, preocuparea principală e stîrnirea de emoții cu mijloace reduse, ceva ce să se poată cînta și într-o cafenea, dacă va mai fi să fie.

Despre Dead Can Dance am scris cu ocazia relansării trupei după un hiatus de lungă durată. Din fericire, relansarea nu a pus frînă carierei solo a lui Brendan Perry – deși albumele lui sînt destul de rare (unul pe deceniu), a fost mereu activ, ușor de prins în turnee live, mereu pe drumuri, energic și impozant în voce. Cel mai recent material al său e o surpriză – deși mare parte din carieră îi este legată de experimente world music, e pentru prima dată cînd dedică un album întreg unui specific regional: genul rebetiko, folk popular al Greciei urbane, lăutăria lor de terasă și ouzo, inspirată de ritmuri dansante anatoliene, cenzurată sub regimul Metaxa datorită asocierii cu consumul de hașiș, dezavuată de comunismul grec pentru vina de a fi muzică reacționară. Înarmat cu un bouzouki, ingredientul-cheie al genului, și ceva percuție tabla ori din palme, Brendan Perry invocă demonii muzicii rebetiko – „Bring me a cup of wine”, „The hash-den owner”, „Christos, play the bouzouki!”. Probabil e primul album de gen înregistrat cu versuri în engleză, cîntecele sînt culese din folclor și modernizate minimal, la nivelul ingineriei de sunet. Un album bizar care în esență e alcătuit din cîntece vesele, aici subtil încetinite – de vocea gravă, de vîrsta artistului, de hașișul consumat pe tîrnațul unde și-o fi petrecînd pandemia.

Cu Steve von Till nu e întrutotul corect ce am spus la început, că experimentalismul său ar fi accesibil. Proiectul Tribes of Neurot e o pompă de zgomot fractalic, albumele Neurosis au reinventat muzica metal, Harvestman e o colecție de distorsiuni generatoare de angoase, însă albumele solo sînt mult simplificate, ni-l prezintă ca poet-recitator (a și publicat recent o retrospectivă a versurilor sale), cu suficientă melodie, încît să treacă drept asortimente de balade. Contrastează cu albumul lui Brendan Perry – aici e muzică iernatică, tristă, meteorologică, cu țurțuri, nămeți și suferință generală, abstractă, fără culoare politică, ce nu poate fi alinată cu rezoluții. E muzica unui metalist retras la țară, care nu mai știe ce s-a întîmplat în lume și încă dispune de spațiul mental necesar ca să mediteze la deșertăciunea deșertăciunilor. Un element de subtilă noutate sînt inserțiile electronice peste chitara rece și vioara tînguită – nimic ritmat, doar un plus de vibrație, ceva anorganic care intră în rezonanță cu melodia organică. Hai, moșule, lasă-ne, ar fi o posibilă reacție uzuală în zilele noastre la astfel de muzică – albumul se recomandă așadar celor care vor să audă ce are de zis moșul.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.