● Serj Tankian, Elect the Dead Symphony, A&A Records/Warner Music Licensee, 2010. 

Am zis că e important să recenzez albumul lui Serj Tankian în lumina iminentului concert pe care îl va presta în cadrul festivalului sibian Artmania, unul din cele mai respectabile evenimente rock middleground de pe la noi. Sarcina este însă una dificilă, căci nu am nimic bun de zis despre albumul ăsta. Materialul este varianta simfonizată live a albumului de rock cinstit Elect the Dead, scos cu vreo trei ani înainte. Adică sună ca mai toate albumele rock travestite simfonic, nehotărît, şchiop, cu probleme de identitate sonoră. Noroc cu identitatea lui Tankian, pe care lumea îl mai ţine minte de pe vremea lui System of a Down, pionierii nu-metal-ului armean care s-au făcut oale şi ulcele cu cîţiva ani în urmă. Rezultatul meiozei a luat forma a două trupe – Tankian solo cu băieţii ăştia simfonici în jurul lui, respectiv Scars on Broadway (restul trupei). Încerc să mă abţin de la a schimba subiectul, dar fac totuşi precizarea că varianta Scars on Broadway e infinit mai dezirabilă decît varianta Tankian. Albumul original în sine nu e chiar o mizerie, dar e limitat, ca orice efort solo în comparaţie cu unul colaborativ. Problema spinoasă apare abia aici, în varianta simfonică, care pur şi simplu nu se cuvenea. Problema şi mai spinoasă e că Tankian şi-a asumat obiceiul ăsta simfonic inclusiv în turneul care va poposi la noi, însoţit fiind de cîţiva muzicanţi de coarde care vor încerca să redea suflul simfonic (mai degrabă astmul simfonic) care se aude pe album. Pe de altă parte, poate chiar funcţionează live, altfel artistul ar fi remarcat încă de la debutul turneului căscatul publicului. Tankian rămîne circarul charismatic din System of a Down, iar mix-ul între clovnerismul de fundaţie al artistului şi pretenţiile operatice care l-au apucat de cînd cîntă despre politică şi viitorul omenirii s-ar putea să fie o combinaţie cîştigătoare, dacă sonorul e dat destul de tare şi dacă e suficientă lume să îngîne refrenele. E un pariu rezonabil, mai ales că ediţia 2010 a festivalului Artmania are o ofertă foarte atractivă (din nou, abia mă abţin de la a devia discuţia spre Sisters of Mercy/Kamelot/Dark Tranquillity). Pînă la urmă, pe Tankian îl înţeleg, e tentaţia legitimării rockului prin plasarea pe aceeaşi scenă cu o filarmonică de înaltă sobrietate. A fost şi la noi un concert de genul ăsta, cu Prinţul Duda asistînd la posedarea trupei Therion de către fantoma lui Wagner. Tankian are chiar un motiv în plus – dorinţa (speculez eu) de a călca pe urmele idolului său, Mike Patton (Faith No More), care a înregistrat recent un album din ăsta simfonic – dar cu canţonete italiene, care e cu totul altceva. Mai am o problemă, cu filarmonicile astea care s-au hotărît să scoată un ban făcîndu-se frate cu dracu de dragul solvabilităţii. La noi la Cluj, Filarmonica s-a salvat de la faliment prin iniţierea unei suite de concerte cu soundtrack-uri Star Wars şi James Bond. Mai bagă la derută cîte un Dvorak, să vadă dacă se prinde lumea. Unii zic că o filarmonică din asta e blestemată să cînte toată viaţa piese cover-version. Majoritatea membrilor n-au compus nimic în toată cariera, deşi, zice-se, misiunea fundamentală a unui artist e creaţia; exerciţiul, deprinderea, execuţia sînt mijloace, nu scop. Din punctul acesta de vedere, filarmonicile sînt cam în aceeaşi categorie cu Britney Spears (comparaţia grosolană are titlu de dezbatere, nu e menită să minimalizeze calităţile muzicale ale părţilor comparate). Ca şi la Britney, există în spate unii care compun şi pun pe masă materialul, gata de interpretat. Din păcate, în muzica simfonică, pentru ca un compozitor să fie băgat în seamă şi inclus în programul de „interpretări“, trebuie să fie mort. Sau incredibil de solvabil, cum e cazul Tankian ori al compozitorului muzicii din Alien vs Predator. De compozitorii contemporani de muzică simfonică vom auzi abia peste vreo sută de ani, dacă nu reuşesc între timp să prindă un contract pentru o coloană sonoră la Hollywood. Şi totuşi, altul îmi e necazul cel mai mare: cum să te prezinţi drept primo uomo în faţa unei filarmonici cu o piesă intitulată „Beethoven’s Cunt“? 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com