● Tigran Hamasyan, Shadow Theater, Emarcy, 2013. 

Tînărul pianist armean Tigran Hamasyan are în voce ceva din răguşeala de climă uscată a lui Avishai Cohen şi aplică folk-ului din Armenia un tratament similar celui aplicat de Cohen propriei moşteniri culturale. Albumul Shadow Theater, în particular, va cădea cu tronc fanilor evreului, care vor recunoaşte aceeaşi abordare accesibilă, fredonabilă, dansabilă, a unui jazz uşor simplificat, pentru a se mula peste melodii populare, imnuri religioase şi momente lirice aerisite. Am mai scris tangenţial despre Hamasyan, cu ocazia sprijinului acordat unui album Lars Danielsson. Voi mai scrie despre el cu ocazia sprijinului pe care l-a acordat recentului album al conaţionalului său – ceva mai celebru – Serj Tankian. Dar găsesc că merită şi un articol de sine stătător. Tactica lui Hamasyan de a sta cu un picior în jazzul eclectic, cu altul în pop-rock şi cu al treilea în folclorul de acasă i-a servit de minune în a ajunge pe mesele şi la urechile celor care contează. Comparaţiile cu Jarrett şi laudele aduse de mai-marii jazzului contemporan l-au propulsat deja în medii elitiste, care nu se deschid de regulă în faţa unui muzician mai tînăr de 30 de ani.

Albumul de faţă e o demonstraţie de versatilitate căreia unii i-au găsit eticheta de punk jazz. Poate asta sugerează mai mult zgomot decît se aude aici, dar se doreşte a fi o trimitere la dimensiunea pop a artistului şi la ideea că poate fi folosit cu succes drept momeală pentru a atrage ascultători neavizaţi în zona jazz. Baladele sale, dublate de voci feminine şi cîntate în limbi ciudate (în general, armeană, dar uneori un simplu îngînat al melodiei pianului, fără a merge totuşi în zona scat) şi-ar putea găsi loc şi la un Eurovision (faza pe ţară, căci nu sînt destul de pop pentru finala mare). Pomenita comparaţie cu Jarrett se datorează, pare-se, momentelor funk. Alţii îl compară cu Bartók, pentru relaţia caldă pe care o întreţine cu muzica de-acasă. Or, mai bine uitaţi de comparaţii, Hamasyan e un muzician cu identitate stilistică puternică. Pianul lui nu sună ca pianul altora. De la forţa cu care loveşte clapa, pînă la structurile smucite pe care le cîntă, armeanul creează o amprentă sonoră ce se impune rapid în percepţia ascultătorului de ocazie. Hamasyan e cunoscut pentru veselia energică cu care îşi face numărul de pian, subminînd postura ţeapănă a jazzerilor aristocraţi, dar şi pe cea deşălată a unora mai free. E cunoscut şi pentru caracterul contagios al mormăitului a cappella cu care îşi acompaniază unele piese. Amatorii de rock progresiv vor sesiza şi influenţe din zona Dream Theater.

Shadow Theater e un rezumat al învăţămintelor trase de artist din toate genurile cu care a cochetat, însă coloana sa vertebrală e folclorul armean, ce conferă materialului o dimensiune world music. Uitîndu-mă la titluri, aş scoate în evidenţă parkinsoniana „Drip“, dezarticulată la început şi rearticulată pe parcurs, din ingrediente vocal-instrumentale neobişnuite, una din cele mai psihedelice piese pe care le-am auzit vara asta. Balada „Seafarer“ e nepretenţioasă, în spiritul pianiştilor pop (Mike Oldfield), cu discrete vibraţii jazz ce aduc aminte de tertipurile melancolice similare ale lui Avishai Cohen. Te îngrijorează puţin simplitatea piesei, însă e urmată imediat de ceva delicios de diferit, „The Court Jester“, un fel de tribut jazz adus lui Ian Anderson. Apoi, iar, o baladă reuşită, „Pagan Lullaby“, care ar putea să-i irite pe ascultătorii prea sofisticaţi, şi tot aşa. Armeanul alternează cu succes balada simplă, dar cu cîrlig, şi scamatoria jazzistă, atacînd piaţa muzicală din mai multe părţi.

În concluzie, recomand materialul drept un album ce poate fi băgat pe gîtul amicilor care nu vor, în general, să vă asculte recomandările jazz. Sau, mai bine, duceţi-i la concertul de la Bucureşti de luna viitoare, unde Tigran Hamasyan va însoţi un alt inovator major al pianului, pe matematicianul muzical Vijay Iyer – după mine, unul dintre evenimentele muzicale de top de la noi din acest an, indiferent de gen.

Tigran Hamasyan Trio vor concerta pe 9 iulie în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna. Mai multe la garana-jazz.ro.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.