Ancheta dedicată celor mai bune producţii muzicale româneşti de anul trecut încheie seria retrospectivă dedicată de revista noastră, în ultimele numere, anului cultural 2015. I-am invitat să răspundă la această anchetă, în primul rînd, pe cronicarii muzicali ai revistei, precum şi pe alţi comentatori ai muzicii româneşti, deopotrivă bloggeri şi oameni de radio (eclecticfm.ro, Tananana şi Radio Seven).

● Aron BIRO

Am ascultat puţină muzică românească în 2015, aşa că nu mai acord titlul de „trupa anului“ pentru încurajare, ci ca recunoaştere întîrziată a unui efort strategic, stimulat fiind de avalanşa de materiale ale membrilor trupei Byron: Eternal Return, concertul Electric Marching Band, proiectul Absurdcus al basistului László Demeter. Merg cu entuziasmul pînă la a felicita decizia de desprindere de Urma/Kumm, rezultatul confirmînd că start-up-urile muzicale pot fi întreprinderi vizionare.

● Paul BREAZU

Cel mai interesant album românesc al anului 2015 înseamnă, pentru mine, o serie de… patru EP-uri: Fine It’s Pink (­Young Burns), CLNK (IOR), Raze de Soare (Albatros) și Plurabelle (Arsenal). Dacă vreți, alegerea asta poate fi radiografia cvasi-relevantă a unor zone de interes insulare ale scenei alternative locale, una aproape integral înghițită de conformismul anesteziant al hip-hop-ului cu mesaj ego- sau pur și simplu etnocentrist. Sound-ul narco-pop al comboului ieșean Fine It’s Pink, beat-urile mîloase și atmosfera distopică din muzica lui CLNK, electro-ul desuet, imprudent și pasiv-agresiv al proiectului bucureștean Plurabelle și omagiul tripant pe care duo-ul Raze de Soare îl aduce unei formații, Albatros, pe care nici un dicționar al muzicii românești nu o conține, desenează împreună un peisaj sonic foarte respirabil.

● Andrei BUCURECI

După cum cînta Frank Sinatra, prin anii ’50, pe un ton hiper-melancolic, despre albumele lansate în pseudo-industria muzicală românească din 2015 – „It was a very good year…“ În mod clar, nu sîntem pe muzicisifaze.com să trec în revistă toate release-urile anului, ci doar pe cele cîteva care mie mi s-au întipărit în minte. Voi încerca să le împart în două categorii: ladies & gentlemen. În ciuda faptului că nu pot judeca o carte după copertă și o trupă pentru că este fronted de o femeie sau de un bărbat.

Ladies first. Discurile care m-au atins de anul trecut cu voci feminine sînt: Ada Khaleh a scos devreme, în ianuarie, un ID EP tare bîntuitor și inovator, picant și acordat la muzica electronică contemporană; Fine It’s Pink din Iași cu EP-ul lor Young Burns chiar au reușit un debut personal și care m-a lăsat să îmi doresc mai mult; Lights Out de la Cluj au lansat chiar în decembrie primul LP – Chakora, un album matur și groovy cît suma vîrstelor celor patru membri ai trupei.

Gentlemen after. Pentru mine, discul lui Fane, Marius și Alex, adică trupa Environments, este cel mai bun disc românesc pe 2015: Ascuns este subtil și contagios și se pretează pentru un performance pe culmile unui fiord norvegian. Nu mă lepăd nici de albumul cu care au debutat Brum, Today, cei trei fiind în mod clar continuatorii preciziei și frumuseții kraftwerkiene pe plaiurile mioritico-ardelenești. Clujenii de la Baba Dochia au lansat Twelve Lambskins, un debut energic și metronomic care conține și numere mai pop. Industrial-duberii alternativi de la The Dream Dig­gers, care acum conțin și membrii Luna Amară, au reușit să scoată un disc întunecat și acordat la ce îmi place mie mai mult din muzica electronică contemporană: Kevin Martin aka The Bug. Alex Bălă și Cristian Fierbinţeanu, adică Plurabelle, au scos un nou EP – Arsenal, care sună dumnezeiește și este inspirat de viața balerinului Nijinski – după părerea mea, acesta este albumul-concept al anului. The Bridge Committee este fără îndoială trupa mea de hip-hop favorită din România, iar albumul lor, Romanglish, conține hituri care îi pun pe harta rap-ului internațional și ar trebui să îi vedem în deschidere la Odd Future și Wu-Tang în același timp. Ada Khaleh, cu Dene Descris vol. 1 de anul trecut, a reușit să facă încă un superb album-concept românesc. Last but not least, vreau să menționez și release-urile Future Nuggets: Ion din Dorobanți cu Cîntece de petrecere, Raze de Soare cu Albatros și vol. 2 din compilaţia Future Nuggets – Sounds of the Unheard from Romania.

● Mihai DINU

Lucia, Silence. E imposibil să nu încerci s-o compari. Şi, totuşi, nu trebuie să faci asta, influenţele sînt vizibile, dar sînt ascunse de o personalitate puternică. Cover-ul „Silence“ nu a adus doar lucruri bune, ci şi presiune şi provocare.

Theory Of Mind, Inner Friend. În tonul primului album, ceva mai puţin inspirat, dar cu multe nuanţe stilistice. Crowd Control, Loud Blood Youth – turnul lui Babel, turnul electronic al lui Babel; cel mai eclectic album din punctul de vedere al producţiei, fiecare piesă are un alt producător, de aici rezultînd un mozaic de sunete şi intersecţii de stiluri.

● Cătălin MESARU

2015 a fost într-un mare fel: marcat de catastrofă, dar și de muzică neaoșă mișto. Sigur, nu tot ce-a ieșit în zona vag (!) underground merită menționat, dar am avut totuși parte de muzică sănătoasă per total: Omelette, Fierbințeanu, Plurabelle, Brum, Baba Dochia etc. Mă voi opri, însă, asupra lui Fear Is A Lie, albumul celor de la The Dream Diggers. E albumul românesc al anului pentru mine. E complex, eclectic, excelent produs și plin de influențe care mai de care mai splendid integrate în sound-ul băieților (jocuri video, Edith Piaf) și este, în esență, un manifesto despre frică, minciună, societate și libertate pe care‑l poți dezlănțui oricînd ieși în stradă sau te duci la război.

● Mihai PLĂMĂDEALĂ

Într-un, probabil, cel mai slab an discografic din România ultimului deceniu, dominat de formaţii şi interpreţi care merg mai degrabă pe îmbrăţişarea reţetelor manieriste sau comerciale decît pe asumarea riscurilor artistice, salut singurul proiect sonor experimental (şi implicit conceptual), pus în scenă printr-o fericită întîmplare abia la finele lui 2015 şi editat pe albumul Live at Art Encounters. Materialul propus de Makunouchi Bento & Trompetre (Felix Petrescu, Valentin Toma și Petre Ionuţescu) se adresează unui public minoritar, alcătuit din oameni care frecventează sălile de teatru, cinematecile, trec pragul galeriilor de artă, citesc şi sînt la curent cu ce se întîmplă din punct de vedere cultural dincolo de frontierele republicii semiprezidenţiale în care trăim.

● Bogdan ŞERBAN

Chimie, Biochimie vol. 1. Odată cu pauza academică pe care și-a luat-o Norzeatic, singurul reprezentant vocal și activ al conscious hip-hop-ului local a rămas Chimie. Mișu Foarfecă a înghesuit în primul album/volum al viitoarei trilogii 11 piese cu tematică lirică actuală (imigrația, generația care crește fără părinți, dependențele de tot felul – alcool, stupefiante, medicamente), îmbrăcate sonor în jazz, grime sau (chiar) teme folclorice deconstruite – este singurul material din marea familie a hip-hop-ului în care și-a făcut loc un „solo“ de vioară. Chimie a băgat în ADN-ul LP-ului un batalion de artiști MC (Killa Fonic, Doc, Deliric și Super Ed) și producători ­(Lu-k, Subsemnatu, Dash, George Borza, DJ Vasile, Infinite Music, Jurjak, Marian Pîrjol și DJ Al*Bu).

The Dream Diggers, Fear Is A Lie. Codin Orășeanu (LowFreq) este un artist ce are o lejeritate nativă în a crea/compune/descoperi construcții fonice inedite. După ce s-a „terminat“ Shadowbox-ul, Codin, infatigabil, a născut un nou vehicul audio-electronic, alături de Liviu Runcan (Inward String), cărora ulterior li s-au alăturat Răzvan Ristea și Mihnea Blidariu de la Luna Amară. Împreună cu alți artiști-colaboratori (Vapor, Aca Vivaca, Trikster Queen, Kluster, Jay, Fane, Awen și Dyl), cei patru The Dream Diggers au „ridicat“ un album-concept dedicat dreptului de a contesta restricțiile de orice fel (sociale, politice, de conştiinţă, de gîndire/exprimare etc.). De consumat împreună cu artwork-ul (banda desenată) ce-l însoțește.

Implant Pentru Refuz, Cartography. În patrimoniul cultural alternativ autohton, secțiunea „fierăstraie“, Implant Pentru Refuz este o instituție sacră ce și-a regăsit pofta de zămislire muzicală după şase ani de post (negru). Timișorenii IPR, în urma unei campanii de crowdfunding, au reușit, chiar și fără prezența celui de‑al doilea vocal Ovidiu Takács, să scoată un album reper pentru progressive metal-ul de la noi. Cartography este un produs up-to-date, împănat de acente alternative metal peste care s-a croșetat bilingv (română și engleză), totul susținut de o secție ritmică dementă. În atenția audiofililor: de achiziționat vinilul.

anchetă realizată de Marius CHIVU