Mark Lanegan, Somebody’s Knocking, Heavenly, 2019.

 Thurston Moore, Spirit Counsel, Daydream Library, 2019.

 

Diferența de vîrstă de șase ani între Mark Lanegan și Thurston Moore pare minoră în termeni absoluți, însă raportat la continuumul spațiu-timp prin care s‑au perindat cei doi se cască între aceștia niște prăpastii artistice. Există legi ale fizicii care explică relația dintre timp și mișcare – șase ani în zilele noastre nu trec la fel ca în secolul trecut. Totuși intervalul-cheie care a separat destinele celor doi ca reprezentanți de generații și ideologii distincte e undeva la sfîrșitul anilor ’80, cînd s-au reevaluat multe în rock-ul american, trecîndu‑se de la post-punk la grunge prin pași intermediari care nu par să aibă legătură cu nici unul dintre cele două genuri. Ca să aleg un alt exemplu, mai extrem și mai expeditiv, vezi prăpastia dintre Michael Gira și Kurt Cobain – figuri care au multe în comun în ceea ce privește personalitatea, însă au emanat idei muzicale care rareori s-au intersectat. Casele de discuri și producătorii au avut un rol decisiv în programul de inginerie genetică muzicală ce a dus la nașterea sound-ului grunge, pornind de la ce făceau Sonic Youth, Melvins ori Swans la începutul anilor ’80.

Thurston Moore vine din anturajul lui Gira – bărbați urîți cu voci plate care au dezvoltat o estetică a zgomotului bulversant, ornamentat ocazional cu momente de sensibilitate, beneficiind de muze feminine care le-au atenuat abuzurile sonore în momente-cheie și le-au facilitat cariere imprevizibile bazate pe contraste. La bătrînețe îi găsim rătăcind prin interstițiile dintre cele două lumi – între un noise-rock ce pune probleme de digestie auriculară și emoții masculine intense prin care se lamentează parcă regretul unor organe amputate. În cazul lui Moore, organul lipsă e Kim Gordon, co-arhitecta proiectului Sonic Youth – separat de aceasta la bătrînețe, Moore agonizează în băi de zgomot prea pline de chitară ca să se califice drept muzică ambientală, prea lipsite de structură ca să se mai califice drept rock. Cu fiecare album solo, artistul se apropie de forme sonore tot mai primordiale, improvizații ce traversează liber între jazz, drone și metal extrem. Albumul Spirit Counsel constă în 150 de minute de chitară torturată care fac recentele albume Swans să pară serenade pop. Piesa „Alice Moky Jayne“ trece de o oră omagiindu-le pe nevestele lui Coltrane, Cherry și Coleman care au reușit să se impună drept artiste de avangardă pe un teritoriu rezervat bărbaților cu prea mult timp la dispoziție – categorie în care, de la destrămarea Sonic Youth, îl putem include și pe Moore.

De cealaltă parte, Mark Lanegan a fost, alături de Cobain, Cornell și amicii lor aleși parcă printr-un program de eugenie punk, unul dintre frumoșii mișcării rebele din Seattle. Trupa sa Screaming Trees n-a activat chiar în prima linie grunge, dar individul a reușit, iată, să-și îngroape aproape toți rivalii și să se sucească stilistic pentru a rămîne relevant atît ca somitate retro, cît și ca inovator post-milenial. Albumul Somebody’s Knocking bifează sonorități de factură mai electronică, cu care Lanegan s-a jucat ocazional din 2000 încoace – influențe Depeche Mode, New Order și Sisters of Mercy, probabil ceva de la toate trupele britanice în care artistului i-ar fi plăcut să cînte. Se aude ceva şi din Billy Idol ori Tom Waits, chiar și din momentele mai comerciale ale catalogului Sonic Youth, oricît de improbabil sună alăturarea acestor nume. E albumul post-punk al lui Lanegan – într-un fel, o surpriză amînată prea mult, deși e genul cel mai propice pentru timbrul vocal și liric al artistului; îi vine mai natural decît alte rătăciri ale bogatului său portofoliu solo, divertismentul fiind garantat pentru o gamă largă de gusturi.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.