În vreme ce pensiunile din Sinaia – unele adevărate monumente kitsch, un soi de cavouri turistice – stau goale în plin sezon, castelul Peleş a devenit un must see, o destinaţie „de bifat“ rapid, în doar o oră sau două. Te întîlneşti cu turişti străini care urcă gîfîind şi destul de dezorientaţi pe Furnica, alţii opresc maşinile închiriate şi toţi întreabă acelaşi lucru: „Peleş castle?“ Nu se opresc ca să privească panorama munţilor, nu le atrag atenţia căsuţele cochete cu curţi pline de flori, uliţele în scări sufocate de vegetaţie, care par să nu ducă nicăieri, nici măcar pisicile care traversează drumul, cu lentoare, fiindcă ei au un scop de atins. Şi nu-i interesează decît dacă „obiectivul“ e în apropiere. Fără el, totul devine fără rost. 
 
Îmi place mult parcul de la Peleş, atunci cînd e lume puţină, mi-aş putea petrece lejer chiar şi o zi întreagă acolo fără să fac nimic, poate să citesc, poate să trag cu urechea dacă încă se mai aude mierla. Însă în zilele în care turiştii se revarsă puhoi, iar aleea principală se transformă într-un bulevard, la o oră de vîrf, farmecul şi liniştea se pierd, îmi amintesc că trăim într-o lume comercială în care castelele au fost construite doar pentru a fi vizitate şi fotografiate. Şi îi privesc pe turiştii care îşi îndeplinesc conştiincios aceste îndatoriri ce le revin. Îmbrăcaţi în uniforma standard de vară a turistului – tricou, şort, adidaşi în picioare, sau uneori sandale –, îşi continuă conversaţiile politicoase începute mai devreme, în autocar, despre fiul din Danemarca, cel care vine acasă doar o dată pe an, de Crăciun, pentru că are un job solicitant, despre cele două nepoţele care tocmai sînt într-o tabără de engleză din State, despre mama care la 94 de ani încă se ţine bine, îşi găteşte singură şi nu are nevoie să fie asistată, doar că a început să cam uite, toate aceste replici avînd castelul drept fundal sau decor. Din cînd în cînd îşi amintesc unde se află şi că datoria lor este să viziteze. Atunci încep să descopere asemănări sau deosebiri faţă de ce au văzut în alte vacanţe, în Italia, Austria sau Franţa. Oare castelul nostru este sub sau peste aşteptări? Satisface gusturile, se încadrează în „standarde“? Toate aceste lucruri şi multe altele legate de meniuri, preţuri, toalete şi camere de hotel le va discerne turistul străin mult mai tîrziu, cînd va ajunge la el acasă şi le povesti vecinilor şi prietenilor despre vacanţa lui în România. Pînă atunci va continua să se comporte civilizat, să exclame, să se mire şi să privească „obiectivul“ pe display-ul aparatului foto sau al telefonului. Pentru că aşa e moda acum, nimeni nu mai vede nimic cu propriii săi ochi, imaginile întipărite doar pe retină nu mai au nici o valoare, amintirile nu au nici un haz fără probe şi dovezi – am fost acolo. Aşadar, nu există nici un castel dacă nu este văzut prin lentilă sau prin complicate sisteme optice, dacă nu este inventariat undeva, pe un suport digital. Cei mai tineri îşi pun telefonul în vîrful unui băţ şi se filmează din unghiuri şmechere. 
 
La terasa de la Peleş unde turiştii se opresc pentru un scurt şi obligatoriu refresh, ca să se refacă după istovitoarea vizită, se vorbesc aproape toate limbile Europei, plus engleza standard „globalizată“ şi cîteva limbi din ţinuturi mai îndepărtate, cum ar fi Japonia. Cofetăresele cu un aer socialist s-au adaptat vremurilor – o rup şi ele binişor pe englezeşte, au introdus prăjituri noi, pe lîngă clasicele savarine, şi au învăţat să zîmbească. Orice produs costă în mod cinstit şi european în jur de 2-3 euro. Servirea se face la tejghea. Cîţiva polonezi beau bere puţin înainte de prînz, fumează, vorbesc tare şi cu entuziasm. Două fete asiatice împart o sticlă de apă minerală şi îşi butoneză tăcute telefoanele. Un rus cu un aer de oligarh mai modest aduce la masă cafelele pentru cele două doamne „din dotare“ – mamă şi fiică. Amîndouă sînt blonde, elegante, pline de aur şi seamănă leit. Nu-ţi dai seama care e, de fapt, soţia, mama sau fiica, pînă cînd rusul nu o cuprinde pe cea care pare mai tînără cu un braţ pe după umeri şi încep să şuşotească ceva. În vreme ce cealaltă îşi aprinde plictisită o ţigară, lăsînd pe filtrul alb urme ciclam de ruj. Nişte americani trecuţi binişor de 80 înfulecă prăjituri. Sînt pe picior de plecare. Ghida, o româncă probabil, se apropie cu blîndeţe de o doamnă cu baston care a rămas ultima. Unde e husband? La toaletă, cumva? Doamna îi aruncă o privire uşor jignită. „Nu. E pe aici, prin preajmă, face fotografii!“ Apare şi un grup de greci, de toate vîrstele. Sînt veseli şi lipsiţi de griji, ca tot omul în vacanţă. Nu erau în faliment, nu ajunseseră la fundul sacului? În Europa asta unită, totul e doar aparenţă. 
 
Zumzetul constant al vocilor şi atmosfera cosmopolită sînt la început reconfortante, ca mai apoi să devină obositoare. N-am nimic cu turiştii străini de la Peleş, sînt drăguţi şi decenţi, însă nu-mi place turismul de tip fast-food, modul lor superficial de a vizita ţările lumii. Autocarele lor vor fi mîine la Budapesta, poimîine la Salzburg. Aştept să plece şi terasa să se golească treptat, ca să-mi dau seama dacă încă se mai aude mierla, deşi sîntem deja în iulie.