Partidele din România și-au a­nun­țat sloganurile pentru campania electorală. Bilanț: PSD a acuzat PNL că i-a furat ideea, iar alte formule sînt din categoria „Le uiți aproape imediat ce le-ai auzit“. Asta, dacă nu te bagă-n sperieți. Sloganul – sau, mai extins, pachetul de mesaje-cheie – ar trebui să fie, în comunicarea politică, un principiu unificator, care să sensibilizeze potențialul electorat prin inventivitate și repetiție sau măcar să facă ceva asemănător cu activul de partid și staff-ul de campanie, dat fiind faptul că formațiunile politice sînt organizații masive. În plus, sloganurile reprezintă pretexte de comunicare, inclusiv în România. Și la noi, în campaniile trecute, mai tot partidul și-a lansat sloganul într-o conferință de presă și a obținut o bună acoperire media, fiindcă lansarea e un enunț de știre clar, cu potențial. Dar nu și în 2016, cînd astfel de lucruri sînt eventual doar un prilej de comunicare apăsată, ca dovadă timpul pe care l-am petrecut săpînd după ele prin presa electronică.

● PSD & PNL: „Îndrăznește să crezi în România (condusă de oameni cinstiți).“ Fără paranteză la PSD, cu paranteză la PNL. Bineînțeles, faptul că PNL a venit cu aceeași formulă ca PSD, dar mai extinsă, a stîrnit scandal. Situația e de o stupiditate ilară, chiar dacă PNL a argumentat folosirea aceleiași formule ca un fel de replică la PSD. O astfel de idee, din puțul gîndirii, ar funcționa numai dacă electoratul captiv al PNL ar percepe PSD ca pe dracul și PNL ca pe un înger. Nu știu dacă e așa, dar pentru restul alegătorilor, neînregimentați, ideea nu face decît să accentueze percepția de „aceeași mizerie“. Criza de inspirație, cauzată de criza de idei politice, a principalelor partide din România e evidentă. Și la locale, în București, PSD și PNL defilau cu două formule asemănătoare: „Rezultate pentru bucureșteni“ (Firea) și „Soluții serioase pentru București“ (Predoiu). Dar interesant e felul cum se situează sloganul PSD în succesiunea campaniilor acestui partid. Partidul a călărit, mai multe scrutinuri, „Mîndri că sîntem români“, cu variațiuni. „Îndrăznește“ arată, comparativ, un Zeitgeist mai umil, nu tocmai triumfal. Cît e Zeitgeist-ul electoratului și cît al partidului vă las pe dumneavoastră să reflectați.

● USR: „În sfîrșit, ai cu cine.“ Fără să fie vreo capodoperă, e distinct și arată clar miza partidului creat în jurul lui Nicușor Dan: mobilizarea electoratului tînăr, scîrbit de vechile partide, mai puțin prezent la urne. O singură problemă: ca și „Încearcă și cu o femeie“ al peremistei Codruța Arvinte din 2008, trimite cu gîndul la o cimilitură despre sex. Iar cimilitura aia consideră alegătorul cam perdant sau abstinent.

● ALDE: „Îți dă… înapoi.“ În formule gen „Tăriceanu îți dă pensia înapoi“, se adresează vizibil unui electorat nostalgic. E clar, programul economic al ce­lor­lalți „liberali“ (aplicăm adjectivul și la ghilimele, ca să nu fie discuții) a fost scris de Conu Leonida al lui Caragiale, cu al său „Fieștecare cetățean ia cîte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate“. Interesant e că partidul lui Tăriceanu are în vedere un soi de alegător abstract, transcendent: din motive de vîrstă, cei cărora ALDE le va da pensia înapoi s-ar putea să fie alții decît cei cărora le-a luat-o.

● PMP: „Lupt pentru România.“ Din cîte-am văzut, PMP luptă pentru România mai ales pe pagina de Facebook a lui Traian Băsescu și în intervențiile de la România TV ale aceluiași. Probabil, asta justifică egomaniacala persoană I singular din slogan. Se știe, de voie, de nevoie, Traian Băsescu se comportă în ultima vreme ca o locomotivă fără vagoane, dar asta se bate totuși cap în cap cu ideea de „popular“ din numele partidului. Care, e drept, s-a mai popularisit și cu Elena Udrea în trecut.

● UDMR: „Salvăm [oraș din Ardeal] de București.“ Poliția a dat jos, la Cluj și Oradea, panourile pe care partenerul de guvernare al tuturor partidelor din România le-a afișat la sfîrșitul lui octombrie, chiar dacă UDMR a justificat formula prin faptul că taxele plătite în Ardeal ar trebui cheltuite tot acolo. Rămîne de văzut cum și-a propus uniunea maghiară să facă acest lucru, dacă timp de 26 de ani, cu tot accesul perpetuu la putere, n-a reușit nici măcar să salveze pădurile Ardealului de propriii membri.

Am căutat, dar n-am găsit, ceva asemănător la formațiunea pentru care e greu să îți amintești ce înseamnă acronimul, PRU. Niște ecologiști se ocupau și ei, pe la Universitate, de țărișoara noastră, cu fermitate: „Curățăm România“ – înțelegeți ce vreți, de la sensul din poker la argoul medical. Doi independenți, așezați, naiba știe de ce, fix pe culorile marilor partide din România, roșu și albastru, atașau în coada aceleiași Românii un hashtag pe care mărturisesc că nu-l înțeleg și despre care nu pot comenta nimic: „#pebune“. Sau doar că România a ajuns o chestie care stă pe lîngă hashtag-ul ăsta.

La europarlamentarele din 2014, remarcam că numele țării devenea cuvîntul-vedetă al mai tuturor sloganurilor. Într-o clasă politică tot mai degradată, resursa retorică ultimă a partidelor pare a fi tot mai mult apelul la patriotism, o abstracțiune problematică în țara în care Ceaușescu ne înfunda, pe vremuri, cu aceleași îndemnuri imperative la abnegație și altruism, cu totul indigeste și inutile pentru noi, cei ajunși cu cuțitul la os, pe nivelul de jos al piramidei lui Maslow. Dincolo de certurile zilnice, de credibilitate și, în ultimă instanță, de bunul-simț, partidele din România se tăvălesc toate într-un sos preideologic, de localism difuz, inept, însă generalizat. Ironic, cea mai bună dovadă a generalizării și cei mai români dintre români sînt exact udemeriștii, care își scalează xenofobia la proporții regionale, că doar ăsta-i obiectul lor de activitate. Să facem exercițiul mental de a ne spune, în minte: „Salvează România de Bruxelles“ și să ne temem de vremurile pe care acest pat germinativ de imbecilitate politică le-ar putea pregăti.