Cînd Tavi Gevinson a decis că vrea să lanseze o revistă pentru adolescente, modelul său a fost Sassy, o revistă din anii ’90 a cărei abordare poate fi descrisă ca lipstick feminism. O simplă comparaţie între titlurile propuse de Sassy şi cele propuse de revistele pentru adolescente de azi îi dă dreptate lui Gevinson – reviste ca Sassy nu se mai fac. Că anul în care Sassy a dispărut, 1996, coincide cu anul naşterii lui Gevinson e doar un detaliu. Cu proiectul său editorial Rookie (rookiemag.com), adolescenta poate spune că a umplut golul lăsat de Sassy. Mai mult, fantoma culturii pop din anii ’90 bîntuie paginile online ale revistei Rookie, Gevinson fiind fan declarat al decadei. Prima reacţie la tipul acesta de reactualizare e: „Am fost acolo. Nu a fost chiar aşa de interesant“.

Reactualizarea anilor ’90 pare accelerată. Iniţial. De fapt, 20 de ani reprezintă o perioadă mai mult decît suficientă pentru instalarea nostalgiei. În Retromania: Pop Culture’s Addiction To Its Own Past, Simon Reynolds vorbeşte de valuri de nostalgie, respectiv reactualizare, apărute la doar patru-cinci ani distanţă de mişcarea, tendinţa generatoare. E tentant să recurgem la „lipsă de originalitate“ ca explicaţie pentru nostalgie şi implicit stagnarea culturii. Dar tot Retromania punctează faptul că artişti care sînt identificaţi ca punctul de pornire al unor mişcări în muzică veneau cu propriul bagaj de influenţe. Originalitatea e uneori supraevaluată.

Deşi nostalgia după ani abia încheiaţi nu e o noutate, Internetul, ca factor, nu poate fi ignorat. Prin site-uri ca YouTube, dar nu numai, tendinţa de arhivare e mai mult decît încurajată. O parte semnificativă a plăcerii oferite de cufundarea în nostalgie era reprezentată de aspectul arheologic al obsesiei. „Săpături“ în anticariate, magazine cu viniluri prăfuite puteau scoate la suprafaţă tot felul de curiozităţi şi obscurităţi. Acum, totul e la o căutare plus click distanţă.

Valul nostalgic vine în două faze

Un val de nostalgie poate fi împărţit în două faze. Prima fază e definită de memoria colectivă şi de experienţele comune – ce a definit decada, ce muzică ascultam, ce filme şi seriale urmăream, ce tendinţe erau cool, ce tendinţe erau ridicole etc. Unii se pot limita la această fază pur nostalgică, în care reactualizarea nu reprezintă un interes. În a doua fază a unui val nostalgic, reactualizarea e în prim-plan. Acest proces funcţionează ca o editare a decadei. Partea cea mai incitantă este însă salvarea perdanţilor, i.e. acele produse pop care la vremea lor nu s-au bucurat de succesul meritat.

În octombrie 2011, MTV s-a aliniat tendinţei de reactualizare a anilor ’90, aducînd pe micul ecran noi episoade Beavis and Butt-Head. Crearea unor episoade noi e o opţiune discutabilă. MTV ar avea probabil mai mult succes dacă ar redifuza episoadele originale decît să le dea lui Beavis şi lui Butt-Head glume insipide despre MGMT. Mai mult, cîteva minute pierdute pe Tumblr sugerează că reactualizarea Dariei, de către acelaşi MTV, ar fi avut mai mult sens. Remarcile acide ale Dariei sînt citate la tot pasul, fiind şi acum comentarii actuale la adresa societăţii.

În 2008, popularul soap, cu şi pentru adolescenţi, Beverly Hills, 90210 (1990-2000), a.k.a. „toată lumea o urăşte pe Brenda“, a fost reconceput pentru o nouă generaţie, sub titlul 90210. Surprinzător, serialul încă nu a fost anulat, ceea ce indică faptul că aproximativ 20 de ani nu sînt întotdeauna suficienţi pentru a forma un public mai selectiv.

Salvarea perdanţilor

Seriale ca Seinfeld (1989-1998) sau Friends (1994-2004) sînt printre cele care au definit anii ’90. Enormul lor succes şi constantele reluări nu au lăsat însă destul loc pentru a le simţi lipsa. În schimb, unui serial ca Twin Peaks (1990-1991) i se simte lipsa. Deşi popular la data primei difuzări în România, Twin Peaks a avut o audienţă mică în State, ceea ce a dus la anularea lui după doar două sezoane. După 20 de ani, influenţa acestui serial e recunoscută ca fiind una semnificativă. David Lynch şi Mark Frost au demonstrat că şi pe micul ecran e loc suficient pentru poveşti complexe şi regie la fel de pătrunzătoare ca cea dedicată marelui ecran.

Alte două seriale din anii ’90 care, de cîţiva ani, se află pe orice listă de seriale cult care trebuie văzute sînt My So-Called Life (1994-1995) şi Freaks and Geeks (1999-2000).

My So-Called Life, care o are în centru pe adolescenta Angela Chase (Claire Danes), a supravieţuit timp de 19 episoade. Chiar şi după standardele de azi, e unul dintre cele mai complexe seriale pentru adolescenţi, aducînd în discuţie o diversitate de subiecte cu o componentă socială. Deşi sîntem în mintea Angelei – care analizează orice detaliu în încercarea ei de a-şi găsi locul la şcoală, în familie, în societate –, serialul se foloseşte de celelalte personaje, familia şi prietenii Angelei, pentru a vorbi despre probleme care depăşesc graniţele şcolii şi ale adolescenţei, precum acoolism, homofobie, adulter etc. Meritul cel mai mare al serialului e faptul că nu expediază aceste probleme. De asemenea, My So-Called Life e o capsulă a timpului reprezentat: hainele personajelor respectă moda „alternativă“ de atunci, care de altfel a revenit (cămăşi de flanelă, rochiţe cu imprimeuri florale), muzica e tot alternativă, indie rock, demnă de gusturile unor personaje care se distanţează de mainstream. My So-Called Life a ajuns atît de cunoscut în ultimii ani, încît toamna trecută, cînd Claire Danes a revenit pe micul ecran în excelentul Homeland, referinţele la Angela Chase erau inevitabile.

Freaks and Geeks tot un sezon a rezistat, însă cu un episod în minus faţă de My So-Called Life. În centru avem tot o adolescentă, Lindsay Weir (Linda Cardellini). De data asta, acţiunea nu e plasată în anii ’90, ci în anii ’80, astfel că, văzut acum, serialul intersectează nostalgiile spectatorilor pentru anii ’90 cu nostalgiile creatorilor pentru anii ’80. Ceea ce face ca Freaks and Geeks să funcţioneze şi acum e abordarea realistă. Experienţele prin care trec Lindsay şi fratele ei, Sam, filtrate prin viziunea lor adolescentină, capătă proporţii dramatice, ceea ce aduce o latură universală şi atemporală serialului. Cît despre relevanţa serialului pentru anii ’90, acesta a făcut cunoştinţă publicului cu actori şi scriitori bine cotaţi acum în comedie (Judd Apatow, Seth Rogan, Jason Segel, Busy Philipps); dar să nu-l uităm pe James Franco, multi-talent omniprezent.

Şi ca să facem un cerc: My So-Called Life şi Freaks and Geeks se numără printre preferatele lui Tavi Gevinson şi ale altor contribuitori Rookie. Nu întîmplător. Majoritatea serialelor pentru adolescenţi încă se limitează la tratarea superficială a problemelor cu care se confruntă aceştia, astfel că cele două seriale realizate în anii ’90 rămîn exemple de urmat. Cele care nu expediază problemele par a avea aceeaşi soartă: anularea. (Da, Veronica Mars, tot la tine mă gîndesc. Nostalgie instalată după trei ani.)

Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.