Incapabilă să mai facă față cheltuielilor curente, inclusiv salariile angajaților, TVR a difuzat săptămîna trecută o serie de talk-show-uri în care se pune pe sine însăși în discuție. A spune despre Societatea Română de Televiziune că e „pe marginea prăpastiei“ sau „în faliment“ a devenit un clișeu, și totuși cam asta-i situația de ani de zile. Dar de unde ar trebui apucată problema? În nici un caz de la situația financiară.

În aceste zile, se vehiculează ca soluție la problema TVR insolvența instituției. Dacă legislația privind insolvența e modificată astfel încît să se poată aplica și entităților economice deținute de stat, TVR ar putea rămîne în stare de funcționare și plăti salarii, amînînd alte plăți de tipul dobînzilor la credite sau taxelor la stat. Soluția e însă numai pe termen scurt și se referă la situația economică, și nu la misiunea și rolul public al TVR. Un plan de redresare pe termen mai lung implică o viziune și un consens public în jurul acestei viziuni. Despre cîteva din componentele acestei viziuni am mai scris, dar să le recapitulăm.

1. Modelul american: o televiziune publică mai retrasă. Politicienii și aspiranții la funcția de președinte-director general al TVR scot din mînecă, de cîte ori le convine, vise și aspirații demagogice sau măcar imposibile de genul „un BBC românesc“. Aspirațiile sînt imposibile din motive de bani și audiență. TVR dispune de 100-120 de milioane de euro anual, iar bugetele marilor televiziuni europene ca BBC sînt de ordinul a 5 miliarde de euro pe an. Chiar dacă BBC include și radiouri și o rețea globală de corespondenți, de exemplu, nu ai cum face BBC cu un buget de 40 de ori mai mic decît al BBC.

Din punctul de vedere al audienței, TVR 1 s-a situat pe locul al șaselea în 2015, cu 0,8 puncte de rating pe target național, în medie, adică o audiență de patru ori mai mică decît a PRO TV. Revenirea în Top 3, măcar, ar dura ani de zile, chiar și pe piața românească.

Odată ce renunțăm la demagogie și la vise puerile, TVR s-ar putea concentra, măcar în primii ani, pe segmentele de program care se referă la interesul public stricto sensu. Aici intervine modelul american, în care PBS este o rețea cu rating mai mic decît marile rețele private (NBC, ABC, CBS și, în ultima vreme, Fox), care au apărut primele în SUA. Istoria e diferită, dar modelul PBS e de luat în seamă fiindcă include știri, emisiuni de investigație celebre (Frontline) și documentare asemenea (Nova). Alte producții costisitoare, ca divertismentul sau serialele de ficțiune, nu au cum încăpea în grila TVR în primii pași, iar filmele artistice de Hollywood, și ele scumpe, nu reprezintă prima prioritate. Și, cu riscul de a-mi atrage oprobriul microbiștilor, obsesia națională a meciurilor de fotbal interne sau externe pe TVR nu are nici o legătură cu același interes public.

PBS, așa-numitul Public Broadcasting Service, este un model de studiat și din punctul de vedere al surselor de finanțare. Banii federali sînt doar 445 de milioane de dolari (în 2014), iar PBS îi primește prin intermediul Corporation for Public Broadcasting, care finanțează nu instituția, ci programe ale ei. PBS este organizat ca o rețea federală de 354 de stații TV, iar restul fondurilor provin din diferite surse punctuale, în funcție de stație. În România, ar fi mult mai simplu, dar e de reținut faptul că, după afirmațiile șefei interimare a TVR, Irina Radu, numai 5% din banii TVR sînt cheltuiți pe programe.

2. Schimbarea legii. Prin sertarele Comisiilor de cultură zac o serie întreagă de proiecte de modificare a legii TVR. Legea în vigoare, care datează din 1994, e catastrofală mai ales din punctul de vedere al numirii politice a Consiliilor de Administrație și a președintelui-director general (PDG), care depind de ciclurile parlamentare. Dincolo de faptul că membrii acestora sînt personaje cu prea puțină legătură cu televiziunea, și PDG-ul, și Consiliile sînt în mod regulat trîntite de Parlament la orice schimbare de putere sau reconfigurare a spectrului politic. Chiar dacă ar fi vorba de oameni competenți, cu viziune, aceștia nu și-ar putea face planuri pe ani de zile, atîta cît e necesar pentru o redresare a TVR.

Este evident că legea de funcționare e prima problemă de rezolvat, dar este la fel de evident că nu politicienii o vor rezolva. Schimbarea a fost asumată în trecut de cel puțin trei partide mari (PNL – prin Mona Muscă, PDL – prin Raluca Turcan și UDMR – prin Kelemen Hunor), dar numai în campanie, pentru a face din PSD un sac de box pe motive de politizare a TVR. Cînd partidele respective au ajuns la putere, proiectele au rămas prin sertar. Reaua-voință a tuturor partidelor politice este evidentă, iar schimbarea legii nu de la ele poate veni.

3. Mijloacele: consens public și campanii. Talk-show-urile despre sine difuzate de TVR 1 au generat diferite reacții și, cu siguranță, în ele s-a spus o mare cantitate de prostii. Ele arată însă că TVR ar putea fi dispusă să-și ia soarta în mîini. Odată ce schimbarea legii nu e posibilă cu politicieni, televiziunea publică și-ar putea mobiliza publicul. Ni-i putem imagina pe Mircea Radu sau pe Iuliana Tudor strîngînd semnături în piețe, pentru o inițiativă legislativă cetățenească. TVR ar putea prelua subiectul în campanii pe post, implicînd Știrile și spațiile de promo. 100.000 de semnături nu sînt chiar atît de multe, iar publicul ar fi antrenat în dezbatere, pentru a susține televiziunea publică.

Toate cele de mai sus sînt paralele cu dezbaterea din prezent, care se concentrează în jurul banilor TVR. Despre bani se poate vorbi, însă, numai după ce problema legii și cea a misiunii publice au fost clarificate, iar cea de-a doua s-a concretizat în două grile, pentru TVR 1 și TVR 2, realiste din punctul de vedere al costurilor și al poziției pe piață a celor două posturi. Spinoasa problemă a angajaților TVR depinde și ea, la rîndul ei, de aceste grile, iar ea poate fi rezolvată cu ajutorul unor auditori sau specialiști în resurse umane internaționali, cu experiență în schimbări de amploare în corporații publice.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).