Miki e în anul II la Agronomie şi, în timpul liber, plimbă cîini. Nu pe ai ei, că ea nu s-ar îndura să ţină un cîine în camera de cămin pe care o împarte cu încă trei fete. Îi plimbă pe ai altora, care n-au timp să se ocupe de ei. Oameni cu bani, din Primăverii. „Cum îi zici tu la jobul ăsta?“ o întreb. Miki ridică din umeri. „Plimbătoare de cîini? Hm, nu sună bine... mai degrabă plimbăreaţă de cîini!“ Rîde – jobul ei nu există în nomenclatorul de meserii. „Şi, oricum, îi plimb la negru...“ Cît cîştigă pe lună? „Păi, depinde de cum şi cît îi plimb... Pe Lola o plimb doar trei zile pe săptămînă. Pe labradori îi plimb în fiecare zi, în afară de weekend, că pleacă cu stăpînu’ la casa de vacanţă. Cu Noel e cînd şi cînd, în funcţie de toanele lui madame. În total, scot vreo şase milioane...“ Sînt banii ei de buzunar, de clubbing şi de ţigări.

Mică de înălţime, tunsă scurt, cu tricoul ei negru şi larg pe care scrie „More and more“ şi în care, uneori, pare o bilă care se rostogoleşte pe asfalt, înnodată toată în hamuri şi lese, smucită şi trasă în toate părţile de cei patru cîini, ţipînd cînd la unul, cînd la altul, cu vocea ei de clopoţel – „Şezi!“, „Nu e voie acolo!“, „Lasă-l în pace!“, „Stai aici!“, Miki e o apariţie excentrică pe aleile din Herăstrău, la primele ore ale dimineţii sau spre seară, printre joggeri de ocazie, care înconjoară lacul, biciclişti, copii cu bone, cupluri. Mulţi se uită lung după ea. „Uite-o şi pe nebuna asta! La ce i-or trebui patru cîini, nu-i ajunge unul?“ Alţii, mai destupaţi la minte şi mai umblaţi prin alte ţări, unde practica de a plimba cîinii altora pentru bani e uzuală, mai ales printre studenţi, ştiu despre ce e vorba, intră în vorbă cu Miki şi încearcă să se împrietenească cu cîinii. Cu Lola – un Collie de 6 ani, cu Noel – un Chow Chow care e, de departe, vedeta grupului, cu Hassan şi Alabama – doi labradori aproape identici.

La o margine de parc, pe un soi de pajişte neamenajată, Miki le dă drumul, ca să alerge liberi. Ea sprijină un pom şi încearcă să citească nişte cursuri, dar nu prea reuşeşte, trebuie să fie cu ochii pe cîini. „Hassan, înapoi!“, „Lola, vino aici!“ şi tot aşa timp de o oră. Uneori, cînd are chef, le mai aruncă şi cîte o minge sau un băţ. Cîinii o ascultă, însă ea nu s-a ataşat de nici unul în mod special. Poate doar de Collie, „că are mai mult bun-simţ“. Miki crede că, în general, cîinii împrumută personalitatea stăpînilor. „Uite la Hassan şi Alabama! Stăpînu’ e un cocalar, unul din ăla care s-a ajuns. Cîinii îs la fel ca el, plini de tupeu. Şi au porniri din astea agresive, noroc că ăla nu stă prea mult timp cu ei, că ar deveni nişte cîini foarte răi.“ Are în rucsac şi botniţe pentru labradori, dar nu le pune niciodată. „Încă n-au muşcat pe nimeni. Imaginează-ţi că ai avea tu botniţă, cum te-ai simţi?“ Noel e ţîfnos şi plin de orgolii, ca stăpîna lui, o franţuzoaică stabilită de ceva vreme în România. „Nu e un cîine rău, dar se răsfaţă prea mult.“ Pe stăpînul Lolei, însă, nu l-a cunoscut niciodată, aşa că îşi poate imagina orice. Cînd o scoate la plimbare, sună la interfonul vilei şi iese mereu o menajeră, cu cîinele pregătit, în lesă. Tot menajera îi dă şi „salariul“, o dată pe săptămînă. La un moment dat, a întrebat-o cine locuieşte acolo, însă ea i-a retezat-o scurt: „Nu-i treaba ta!“

În afară de faptul că plimbă cîini pentru bani, Miki e o fată normală, cu mici angoase şi ambiţii, merge la facultate, iese în oraş cu prietenii. Odată, un coleg a văzut că rucsacul ei e plin de lese, hamuri, botniţe, mingiuţe şi i s-a dus vorba că e din aia, sado-maso. „Poate că din cauza asta n-am prieten!“ rîde ea, un pic forţat. „Ştii cum e... oamenii îs răi, oamenii îs cîini.“