Cu o zi înainte de Paște, în Gara de Nord, o bunică se grăbea hotărîtă și cu pas sprinten spre capătul peronului. Nu se uita nici în dreapta, nici în stînga, urmărindu-și scopul ei precis. Uitase și de faptul că umbla în baston și-l folosea acum doar pentru a-și face loc printr-o mulțime imaginară. În spatele ei, nepotul, un găligan încărcat cu sacoșele bunicii, abia dacă se putea ține după ea. „Unde fugi așa, mamaie?“ S-a uitat la el ca și cum nu i-ar fi înțeles întrebarea și și-a văzut de drumul ei. „Mai ai 35 de minute pînă la tren!“, a informat-o exasperat nepotul. Abia atunci bătrîna s-a oprit – să-l creadă, să nu-l creadă? „Uite, mamaie, nici n-au tras încă trenul la peron.“ S-au așezat amîndoi pe o bancă. Bătrîna s-a apucat să scotocească prin sacoșe ca să se convingă că n-a uitat nimic și că toate lucrurile erau la locul lor. Apoi a început să privească cu încăpățînare în zare, spre depărtările de unde ar fi trebuit să apară trenul. Nepotul se plictisea și nu știa ce să facă, se simțea un pic jenat cu bunica lui. Și-a aprins o țigară. Cînd a sosit, în sfîrșit, trenul, băbuța a tîșnit din nou. Nici n-a apucat băiatul să ridice sacoșele de jos, că ea era deja pe scară, împungînd aerul cu bastonul. Nepotul a urcat și el oftînd, apoi a coborît rapid. Băbuța a reapărut agitată la geam. „Nu mai stau cu matale, că mai sînt douăj’ de minute. Și am pus prost mașina.“ A trebuit să strige a doua oară ca să-l audă. Bunica l-a privit resemnată. Totuși, ceea ce era mai important se întîmplase deja – era în tren. „Du-te, mamă! Sănătate!“

Am urmărit amuzată întreaga scenă, deși o mai văzusem, în variante diferite, și înainte. Mi-a amintit inevitabil de bunicul meu de la Cluj, care se pornea spre gară cu două ore înainte să plece trenul. Ziua plecării era un eveniment în sine, pregătit cu minuțiozitate. De obicei, trenul era unul la prima oră, chiar dacă mai existau și altele, la ore mai decente. Bagajele se făceau, însă, cu cîteva zile înainte și mereu apărea cîteva ceva în plus care trebuia luat în călătorie. În seara de dinaintea plecării, mai rămîneau de prăjit doar șnițelele (sau de fript puiul acela clasic ce urma să capete „miros de tren“), de fiert ouăle, de pus sarea într-o cutiuță de medicamente și de tăiat prăjitura care urma să fie așezată într-o cutie de carton. Acestea erau, însă, treburile bunicii. Bunicul nu mai avea altceva de făcut decît să pună ceasul să sune pe la 4, să se îmbrace în pijama și să aștepte dimineața. Pentru că de dormit, nu dormea nimeni. Era o noapte albă pentru amîndoi, cu întors de pe o parte pe alta și oftaturi – grijile călătoriei! Și dacă nu sună ceasul și pierdem trenul? Ceasul suna el, dar suna degeaba. Bunicul era de mult îmbrăcat și aștepta pe un scaun zorii zilei. Lucrurile păreau sub control. Începeau să o ia razna doar atunci cînd bunica mai găsea zeci de mărunțișuri de făcut chiar înainte de a ieși pe ușă. Abia atunci, bunicul intra în panică și doar cînd ajungea pe peron, înconjurat de bagaje și cu cel puțin 40 de minute liniștite de așteptare pînă la tren, se mai potolea.

Eram foarte tînără cînd se întîmplau aceste lucruri. Mă gîndeam că bătrînilor le place, de fapt, să aștepte și că și-au propus ca puținul lor timp rămas, ultima sută de metri, să și-l petreacă în așteptare. Oricum, după o anumită vîrstă, viața devine o așteptare în sine, deși ei vor spune mereu același lucru – la ce să mai aștept eu acum? E o contradicție aici, dar își are frumusețea ei. Orice plecare, orice călătorie anticipează, de fapt, la nivel inconștient, acea plecare, acea trecere. Și trebuie să fii pregătit.

La 20 de ani, pentru mine plecările nu însemnau nimic. Cu o lejeritate uluitoare, îmi făceam bagaje sumare în miez de noapte și plecam pe neașteptate la mare sau la munte. Multe plecări erau niște improvizații – mașinile altora unde se mai găsea cîte un loc, trenuri pierdute la limită, zone de tranzit și trasee dubioase, nași care te dau jos din tren, nopți petrecute prin halte obscure, timp mort și totuși promisiunea că undeva există o destinație, că există un liman. Dorul de ducă era mai important decît călătoria în sine. Mă mai apucă uneori acea nevoie impetuoasă de a pleca, mai ales la începutul verii, cînd afară e soare și cald, însă mi se întîmplă din ce în ce mai rar.

Pe măsură ce trec anii, inerția devine din ce în ce mai mare. Ți-e greu să te urnești, parcă îți vine mai degrabă să rămîi pe loc. Odată plecat, te simți bine, însă pînă atunci… Mai nou, mă observ pe mine. Dorm prost timp de cîteva nopți înainte de plecare (mai ales dacă ea presupune un zbor). Nu frig nici un pui și nu prăjesc șnițele, însă ideea de a-mi face bagajele mă scoate din minți, contorizez în minte ce am de luat sau chiar înșirui inutil lucruri pe o listă. În noaptea dinaintea plecării, nu dorm deloc. Dacă nu „sună“ mobilul și voi pierde…? Ce voi pierde? Ceva irepetabil, ceva esențial? De fapt, este obsesia de a nu pierde, de a nu rămîne în urmă. Și, în același timp, începutul marii așteptări. Ce diferență mai este între mine și bătrînica din Gara de Nord? Nici una. Poate doar faptul că n-am încă baston.