Am descoperit de curînd, pe Internet, un album de fotografii realizate de un turist maghiar care vizita Capitala noastră în toamna/iarna lui 1986. Cineva comenta că pozele ar fi fost făcute ceva mai devreme, înainte de 1976, pentru că apăreau anumite clădiri care, după cutremur, ar fi dispărut. N-aş crede – uitîndu-mă cu atenţie la fotografii, am regăsit intactă atmosfera Bucureştiului comunist al anilor ’80, cel al copilăriei mele. Şi am avut strania senzaţie că privesc un soi de oraş-penitenciar, unde am fost captivă odată, într-o altă viaţă, şi de unde am evadat.  
 
După aproape 30 de ani, Bucureştiul de atunci mai are doar vagi legături cu cel de astăzi, metamorfoza oraşului mi se pare uluitoare. Dincolo de apatie şi de aerul cenuşiu, imprimate de anotimp şi de starea vremii – probabil un noiembrie la fel de pîclos ca cel de acum, în care rareori apare soarele –, starea de „prizonierat“ e prezentă pe străzi, în intersecţii, în piaţă şi în staţia de autobuz, unde totul pare dezolant, postapocaliptic, poate şi din cauza absenţei traficului, a maşinilor, cu excepţia cîtorva Dacii 1310, despre care abia acum îmi dau seama cît erau de urîte. Deşi pare incredibil, nu vezi decît trei-patru maşini pe Calea Victoriei, prin faţa Sălii Palatului nu trece nici o maşină, doar la Universitate observi o Dacie, „în mare viteză“, căci, în poză, n-a rămas din ea decît o dîră albastră. În schimb, străzile sînt „populate“ de troleibuze (pe atunci, 95 îşi avea traseul pe Magheru), de autobuze (un 131 oprit într-o staţie pe care nu reuşesc s-o identific… oare chiar la Romană?), de tramvaie (tramvaiul 5, cel cu care mergeam la şah, întorcînd în rondul de la Sfîntul Gheorghe), dar şi de oamenii care le aşteaptă. Căci ceea ce m-a frapat cel mai mult în fotografii au fost oamenii, chipurile şi atitudinile lor – părinţii şi bunicii noştri din anii ’80. În primul rînd, cum erau îmbrăcaţi: toţi la fel, în pardesie şi paltoane maro, negre şi bleumarin, de parcă nu s-ar fi inventat culorile. Îmi amintesc că era o adevărată odisee pe atunci să-ţi cumperi o haină „de iarnă“, n-aveai altă opţiune decît magazinele de Confecţii femei/bărbaţi, unde găseai „uniforme“, nu geci sau paltoane. Într-o poză, un tînăr traversează strada într-un cojoc Alain Delon, era cu adevărat trendy să ai aşa ceva pe atunci, iar acum mi se pare atît de desuet. Totuşi, acel Alain Delon pe zebră creează o vagă senzaţie de normalitate. Zăreşti cîţiva tineri care poartă blugi „de import“, domnii în vîrstă au clasicele căciuli înalte din blană de oaie, „tip Ceauşescu“, iar oamenii de vîrstă mijlocie poartă faimoasele căciuli din blană de iepure, cu urechi, aduse de la ruşi. Ţin minte cît de încîntată a fost mama mea cînd a făcut rost de o astfel de căciulă, care mie mi se părea caraghioasă, pentru că puteai să-ţi prinzi urechile la spate cu un şnur, însă puteai să le laşi şi să fluture. Parcă o văd şi pe mama printre toţi aceşti oameni care aşteaptă în staţia de la Piaţa 1948 – cu 28 de ani mai tînără, în paltonaşul ei grena şi cu căciula ei rusească neagră. Dacă te uiţi cu atenţie la feţele lor, aproape toţi par bolnavi de cancer în faze terminale. Sînt supţi la faţă, pămîntii, nu mai faci diferenţe între tineri şi bătrîni, de parcă n-ar mai exista decît o singură categorie de vîrstă. Vezi şi cîţiva copii, ţinuţi de mînă şi supravegheaţi atent, unul într-un costumaş din fîş grena şi cu o căciuliţă cu moţ (am avut cel puţin zece şi le uram), o fetiţă cu un paltonaş maro şi cu un buchet de flori în mînă, alături de o bunică. Merg pe stradă disciplinaţi, ca nişte mici marionete, îţi inspiră orice altceva, dar mai puţin copilărie. Mă gîndesc la mine, la 8 ani, şi la drumurile mele zilnice – la şcoală, la şah sau la înot, o fetiţă uneori prea cuminte, veşnic atîrnată de mîna cuiva. Odată, într-un troleibuz, cînd mă întorceam cu taică-miu din Herăstrău, nu ştiu ce mi-a venit de am început să cînt. „Taci! Adică, nu mai cînta, că deranjezi oamenii!“ Şi o tanti din acelea de o vîrstă incertă: „Lăsaţi-o dom’le, să cînte, la ce vremuri trăim!“ 
 
Pe Lipscani, o fată şi un băiat trăiesc o sfioasă idilă, în anonimat, ignorată de cei din jur. Se ţin de mînă, se uită fix în vitrina Librăriei „George Coşbuc“, el îi explică ei ceva. Par studenţi sau tineri intelectuali. Unde or fi ei acum, la vîrsta de 50 de ani? S-au căsătorit, au copii? Merg la tîrgul de carte, la teatru, ies seara în oraş, la restaurant? Se bucură de oraşul lor la fel şi totuşi atît de diferit? Tot pe Lipscani, la acea cîrciumă cu mese din tablă care a rezistat pînă în anul 2000, cîţiva pensionari stau la coadă la mici. Fumegă un grătar, carnea nu se vede, dar probabil că ceva tot sfîrîie acolo, altfel n-ar sta. Grataragiul, un tînăr cu un halat alb şi căciulă „de iepure“ gri se uită la noi indecis – oare e bine sau nu că „e tras în poză“? E interzis? În piaţă, e coadă la mere. Un negustor gras, cu căciulă „tip Ceauşescu“ şterge un măr cu o cîrpă jegoasă. Sînt mere mici, prăpădite, care astăzi s-ar numi bio. Se vede şi chipul fotografului în oglinda unui cîntar stradal, bagi o monedă şi-ţi spune cît de gras eşti. Are un Smena sau poate un Zenit.  
 
Mă uit la poze de vreo jumătate de oră, tot caut detalii şi orice sentiment de nostalgie faţă de copilăria mea optzecistă se anihilează. Doamne, din ce lume am scăpat!