Spun povestea asta de toamnă oricui are chef s-o asculte. De altfel, este singura poveste de toamnă pe care o am. Atunci cînd se duce septembrie și lumina începe să se lase înainte de ora șase, cînd Bucureștiul devine, în sfîrșit, prietenos cum numai la început de iunie mai este, cînd deja începi să tînjești după soare și după amintirile amestecate ale nu știu cîtor veri care s au scurs prin tine, pe lîngă tine, de fapt toate la fel, te agăți de ultimele rămășițe ale unui anotimp încă luminos, pentru a supraviețui. Te agăți de serbările orașului, de tîrgurile recoltei, de mustăriile pe care le găsești pe net, dar care nu există niciodată în realitate așa cum ți le imaginezi, de cîrciumile care încă mai au cîteva mese la soare, la ora prînzului, doar ca să nu te scufunzi în pîclă. Știi că nu mai poți pleca deja nicăieri – adio Vama, adio plaje din Grecia sau pe unde oți mai merge voi, adio trupuri dezgolite pe Facebook, pe fundal de mare turcoaz și urări convenționale de „Vacanță plăcută!“. Orice vacanță s-a terminat, orașul nostru e năpădit de tristețe. Vom depinde doar de interior și de propriile noastre gînduri.

Pe la sfîrșitul anilor ’90, plecam din gara Basarab cu un tren personal spre comuna Basarabi, unde auziserăm de pe la alții (căci pe vremea aia nu exista net) că s-ar afla misterioasa podgorie Murfatlar. Adică locul de unde ne veneau nouă sticlele de vin în Alimentarele din București (căci, din nou, pe vremea aceea nu se importau minunatele vinuri din Chile… tot ce vedeai pe rafturi erau Jidvei, Cotnari, Murfatlar). Plecăm cu un plan oarecum hazardat: eu și prietenul meu pletos și fotograf să ne dăm drept tineri jurnaliști, să ne infiltrăm în podgorie și să degustăm niște vinuri mai de soi. Era octombrie, frenezia mustului și a vinului nou ne cuprinsese, chiar dacă ne făceam veacul pe asfaltul din București, încă lîncezind pe la terase, pe la beri stătute. Mă gîndesc acum dacă nu cumva chestia asta cu recolta se transmite genetic: ai avut bunici și străbunici care au depins de cules, intri și tu în vrie, fără să vrei. Altfel nu-mi explic ce căutam noi în trenul spre Basarabi (ce-i drept, pe vremea aia nu exista Drumul Vinului sau degustări organizate și, chiar dacă ar fi fost, nu aveam bani pentru așa ceva). Pur și simplu voiam să ieșim din oraș, să ne bucurăm de toamnă și să bem vin „de la producători“. Trenul, care a făcut vreo șase ore pînă la destinație, era îmbîcsit de navetiști și de moși și babe care își cărau „recolta“, de la o haltă la alta, în sacoșe mari de rafie (mi-amintesc și acum un sac care s-a spart și din care s-au revărsat multe nuci, rostogolindu-se prin tot vagonul, și pe moșul care s-a aplecat să le culeagă de sub banchete, una cîte una). Nașul nici nu avea pe unde să treacă, lua și cu stînga, și cu dreapta. Cu toții, tineri și bătrîni, fumau. Țigări fără filtru Carpați și Mărășești, ultimele redute, țigări poștite de la unii la alții, țigări care apăreau de niciunde. Fumam și noi la capătul vagonului, cu ușile larg deschise. Tot acel fum gros, albăstrui și nostalgic, care ne împresura, ieșea afară prin ferestrele și ușile trenului personal, risipindu-se în peisajul tomnatic de afară. Trenul era ca un șarpe care se tîra pe șina lui, lepădîndu-și învelișurile de fum în soarele blînd al amiezii, sufocîndu-se.

Îmi amintesc că la un moment dat stăteam chiar pe scara trenului, cu picioarele bălăngănind în afară, fără să simt vreo viteză, pentru că nu era nici una. Pe lîngă mine treceau aproape în ralanti copaci galbeni sau roșiatici, cîmpuri, berze, vaci, curți, case, sate fără nume din Bărăgan. Și îmi mai amintesc că mă simțeam foarte liberă, așa cum doar la 20 de ani poți să te simți, atunci cînd pleci de acasă.

Am ajuns la Basarabi, am descoperit podgoria care era uriașă, se întindea peste tot, iar strugurii în mare parte erau culeși. Am intrat în ea ca-n brînză (acum nu cred că mai e la fel), dealuri și dealuri de vie, planul nostru s-a dus de rîpă. Mai ales că ne-am dat seama că era sîmbătă, iar acolo, în vie, nu era nici țipenie, nici măcar un paznic. Așa că ne-am făcut fotografii „artistice“ culegînd ultimii ciorchini rămași, cu struguri deja stafidiți, ne-am mai plimbat oarecum amețiți prin vie (băuserăm niște bere în tren) pînă cînd ne-a luat somnul. Era călduț, aproape 18 grade, ne-a ieșit în cale un delușor molatic, maroniu și putrefact, ne-am întins pe el și am adormit. Probabil că am dormit vreo trei-patru ore, cînd ne-am trezit soarele era la apus. Și era frig. Ne simțeam suspect de mahmuri și ne durea capul, ne-am grăbit să ieșim din vie și am negociat pe la localnici vreo doi litri de vin nou „de buturugă“, made in Murfatlar, de nebăut. În gara de la Basarabi, trăgeam cu grimase acide din sticla de plastic, așteptînd un tren spre București. Însă trenul acela nu a venit. În schimb, mai era unul spre Constanța. Hai la mare! Mai aveam doar bani de naș pentru înapoi. Și uite-așa, ne am pomenit a doua zi, pe 15 octombrie, într-un Costinești complet pustiu, unde nici unui localnic nu-i mai ardea deja de vreun turism estival, unde politiștii din sat se uitau la filme porno, la video, în unica cîrciumă deschisă și unde am dat foc pe plajă unei valize de lemn (de militar întors acasă), vîlvătaia noastră a fost văzută de cei de pe mare, însă la foc n-am avut ce prăji, am băut doar restul de vin acru de la podgoria Murfatlar.

După ce am tot povestit aventura asta, mi-am dat seama că dormiserăm, de fapt, pe un morman de boască, pentru că în mijlocul unei mari podgorii nu apar din senin delușoare molatice care să te îmbie să te culci. Au trecut multe alte toamne de atunci. Prietenul meu pletos și fotograf și-a văzut de viața lui, eu de-a mea. Nici măcar filozofiile „profunde“ legate de sensul vieții, pe care le-am debitat la arderea valizei de militar pe plaja din Costinești nu ne-au mai legat ulterior. Se spune că astfel de lucruri le faci doar la 20 de ani. E adevărat. N-aș mai pleca niciodată spre Basarabi, cu un tren personal, în speranța că voi bea un vin bun. Însă mi-e suficient, atunci cînd lumina acea mierie de toamnă începe să curgă și să se cearnă, să merg pe „străduțele din spate“, să dau șuturi în castane și să-mi închipui că descopăr continente noi, care nu există pe hartă. Starea e aceeași.