Oare cine mai merge cu naşul pe tren în ziua de azi? În afară de navetişti, desigur, aceşti călători „de nişă“, pe rute secundare din satele lor pînă la cel mai apropiat oraş, cu Personalul (Regio, pardon!), care încă au pregătiţi în buzunar 2-3 lei şi îi întind pe post de bilet, fără discuţii de prisos, fără negocieri. Păi, fraţilor, mersul cu naşul era un adevărat ritual, o tradiţie! În trenurile serioase, adică Accelerate şi Rapide (Interregio, cică), n-am mai văzut în ultima vreme decît plicticoşi călători cu „acte“ în regulă, aşa că naşii nici ei nu se mai pot numi naşi, sînt nişte taxatori de bilete, nişte funcţionari oarecare – şi-au pierdut tot farmecul, pe bune! Unde sînt acei tineri excursionişti care îi aşteaptă la capătul vagonului, stau cuminţi pe bagajele lor, nu se aşază pe locurile altora, din bun-simţ, căci se simt cu musca pe căciulă pentru că n-au bilet? Ca, mai apoi, după o scurtă negociere în care mereu rămîne ca-n gară, căci banii se dau la finalul drumului, blatiştii tremură de frica unui „supra“ care să-i dea jos din tren, mai trece naşul din cînd în cînd, le mai face cu ochiul, de parcă ar exista o conspiraţie feroviară. Unde e şeful găştii, care face chetă pentru banii de naş şi care îi anunţă pe toţi că „Vineeee!“? „Hai, mă, naşule, mînca-ţi-aş guriţa ta de nas... că sîntem şi noi băieţi săraci, ăştia-s banii, n-avem mai mult!“ Unde-s studenţii care vin cu poezia învăţată, la cămin e viaţă grea, au rămas fără mîncare, fără bani, merg pînă la mama acasă ca să mai aducă o zacuscă, o găină? „Hai, naşule, că ai fost şi tu tînăr odată... sau poate ai şi tu copii la facultă şi ştii cum e!“ Şi cei care făceau blat negru, se ascundeau prin toalete şi îi tot fugărea naşul prin tren, iar un drum de întoarcere de la mare devenea o adevărată aventură...

E adevărat că erau naşi şi naşi. Erau naşii de Ardeal, mucaliţi, unii cu mustaţă ca pe oală, roşii la faţă de la ce or fi mai tras ei la măsea în compartimentul lor de naşi, vorbă lungă, răspunsuri improbabile. Cînd scoteai banii, se fîstîceau ca nişte fete mari la măritiş, niciodată nu ştiai dacă le era de-ajuns. Se uitau la tine ca la o cantitate neglijabilă, ca la un bagaj uitat sau ca la o insectă care nimerise întîmplător pe fereastră în trenul lor (asta era mereu premisa, trenul e al naşului, deşi ei ridicau din umeri şi ziceau: „Şi ce să-ţi fac eu? E trenul meu? Dacă ar fi, te-aş lăsa!“). Şi plecau. Aşa că rămîneai năpăstuit ore întregi la capătul vagonului, chiar lîngă WC-urile care puţeau, fără să ştii dacă ai sau nu o înţelegere cu naşul. Însă nu uita de tine niciodată. Venea la final, îi dădeai banii, totul era, de fapt, stabilit. Şi mai erau naşii din Moldova – aroganţi, ofticoşi, repeziţi, mulţi nişte scîrbe. Te ameninţau, te perpeleau, îţi tăiau amenzi fictive, ca pînă la urmă să-ţi ia banii cu lehamite. Iar naşii de Bucureşti erau cu fiţe, vedete: „De ce n-ai venit să vorbeşti cu mine încă din gară?“, „Mai pune şi tu 5 lei ca să fie măcar juma de bilet!“, „Dacă vine supracontrolul, nu mă cunoşti, nu te cunosc!“ Şi mai erau năşiţele, multe corecte şi intransigente, ca orice femeie. Totuşi, mai dădeai peste cîte o năşiţă bună ca pîinea caldă. Mi-amintesc una pe ruta Ploieşti Sud – Măneciu de Sus (Personal), singurul tren care te ducea pînă spre Cheia, ca să urci în munţii Ciucaş. Mare cît casa, cu un păr lung pînă la fund, lua şi cu stînga, şi cu dreapta, şi mai zicea şi bogdaproste. Ei bine, aveau şi bieţii naşi problemele lor: ţigani, aurolaci, beţivi, că doar nu aveau de-a face doar cu domnişori de la oraş, care voiau să fenteze CFR-ul şi să aibă bani de o bere în plus, în călătoria lor de plăcere.

La drumuri lungi, se schimbau naşii şi trebuia să le dai la toţi. Am venit odată tocmai din Apuseni, doar cu naşii. Unul ne-a dat jos din tren, am dormit prin gări, am mîncat eugenii şi am băut ultimii bani de naş, pentru cel de la Braşov – Bucureşti. Ce vremuri! Ce ne facem cu naşii ăştia, care au devenit folclor, au fost cîntaţi în balade de blatişti şi pe care deja i-am pierdut undeva, pe drum?