Copilăria mea de dinainte de Revoluţia din ’89 are în centrul său imaginea unui aparat de radio, negru, cu o bandă albă pe care un punct roşu era mobil: Gloria 3. Mă fascina antena lui cu care aş fi vrut să conturez, în aer, orice formă-mi venea în minte cînd mă furişam în sufrageria rece. Acolo nu stătea nimeni niciodată, fără a avea, însă, o uşă interzisă, ci doar una care separa căldura de emisfera nordică. Bunicul avea şi el Gloria lui, dar mai veche decît a tatălui, şi, cum îl vizitam rar iar aparatura lui mi se părea din ce în ce mai demnă de studiat, îi spusesem odată: „tataie, mata ai Gloria jaf, tataie, tati are Gloria 3!“.

Tatălui îi plăceau electronicele; nu ştiu ce asculta la radio, dar ştiu că făcea orice ca să vadă bine, chiar şi doar pentru două ore, la TV; sau pentru mai multe, dar la bulgari, aşa că în biblioteca noastră găseai manuale de construit (deşi cred că mai degrabă le-aş numi de meşterit) antene, dar şi, spre disperarea mamei, două sertare cu şuruburi, cabluri şi căbluleţe, şaibe şi pistol de lipit, liţe şi elemenţi din aluminiu, chei de 14, fludor şi patent.

Uneori, mergeam cu el să monteze antene pe bloc, căci e de înţeles că era omul de bază al blocului, şi ascultam poveşti (fără tîlc pentru mine) care descriau cum, necum, prin antena aia trece un ceva care mă face pe mine să văd oameni în televizor. E drept, indiferent de cîţi elemenţi avea antena, de locul în care o amplasa ori de viteza vîntului, pentru ca televizorul să meargă bine (a se citi fără purici), stătea mereu fără carcasa din spate; aşa, tata înţelegea repede situaţia şi intervenea prompt, pe cord deschis. La fel de drept este însă că, uneori, imaginea se clătina şi nu se voia readusă decît după cîteva palme bune date peste cap (cap să fie oare?!). Nu… nu uneori, ci deseori.

În decembrie ’89, plecat la lucru în schimbul 2, tata a sărit gardul fabricii, ignorînd fişa postului, şi a fugit cît a putut de repede (spune el) ca să ajungă acasă, unde fata lui era singură şi urma, probabil, să bea apă de la chiuvetă. Nu-mi amintesc episodul, dar din povestirile lui ştiu cît era de nervos că se minte la televizor, că apa nu e otrăvită, dar ăştia bagă frica în oameni. Nu-mi amintesc nici puloverul roşu al lui Pedro, cum îl numeau vecinele, prietenele mamei, dar am în minte împuşcături, urletele tatei şi cîteva spuse legate de faptul că, dacă nu aveam televizor, nu vedeam noi cum îl omoară pe Nea Nicu. Să ne-nţelegem, Nea Nicu crescuse la Scorniceşti, iar părinţii mei la Slatina.

Pînă să avem color, prin ’93, parcă, am pictat cu cerneală ecranul televizorului vechi, dar m-am supărat văzînd că imaginile (şi doar cele albe) se colorează într-un albastru spălăcit, nicidecum în gama ceva mai largă de nuanţe pe care o oferea telecolorul vecinelor de deasupra. Înţelesesem, însă, unde greşisem. În raţionament. Apoi colorul a adus Dallas-ul, la care vecine care nu aveau televizor veneau şi-mi citeau subtitrarea, cînd nu mă ţineam după scris. Ziare nu mă gîndeam să colorez, nici să decupez, în afară de Technium (sau Tehnica?) şi Femeia, iar mai apoi de Ştiinţă şi tehnică, părinţii mei nu cumpărau altceva. Cumpărau însă cărţi, să-i facă fetei bibliotecă mare. Dar fata urma să fie vrăjită de telecomandă şi de televiziunea prin cablu, pe cînd taică-so reducea situaţia (tehnologia şi răzvrătirea copilului) la generaţia MTV. A, da, uitasem, nu mai avea lumea antene pe bloc, iar fata nu era atît de căpoasă încît să nu urmărească o emisiune de ştiri sau una politică, dar faptul că auzea cam aceleaşi subiecte o enerva la fel de tare ca Doar o vorbă să-ţi mai spun (asta e… nu-i plăcea copilului emisiunea asta, nu-i plăcea!) sau ca bretelele lui Tucă. În plus, o auzea mereu pe maică-sa cu aceleaşi replici: „ne-ai terminat, dracu’, cu politica ta! şi cu fotbalul!“ şi uite aşa nu a apărut imediat al doilea televizor, dar i s-a simţit lipsa. Avea dreptate mama; pentru tata, televizor însemnau ştiri, politică şi fotbal. Auzeam că taţii multor colegi de şcoală generală au aceeaşi definiţie, aşa că visam să am televiziunea mea, cu muzică, emisiuni cu şi despre tineri (unde oi fi auzit oare prima dată exprimarea asta?!).

Mai tîrziu, citeam despre faptul că în jurul televizorului se strînge familia, seara; a mea era toată prezentă la Robingo, Roata norocului, Preţul corect, Teleeurobingo şi trăia intens extragerile făcute de Florin Călinescu cu mînuţele lui două. Ajunseserăm să avem două televizoare, dar mama era în continuare supărată, fiind singura care considera că ea nu-şi găseşte locul în casă. Supărarea tatălui ţinea însă de cîte ore mă uitam eu la TV, în loc să scriu, să citesc. Nu mi-a restricţionat programul, ştia şi el cum se trăia cu două ore de program, dar nu-i plăcea să mă ştie cu ochii în televizor. El, între noi toţi fie vorba, vedea TV-ul ca pe un duşman în viaţa oricui, deşi aici nu şi-ar fi inclus niciodată propria viaţă. Rînd pe rînd, toate-au fost noi, iar îmbătrînirea lor, sînt sigură azi, venea tot mai aproape, şi mai aproape.

În timp, deşi cumpărase alt tip de radio, aveam şi două televizoare, halucinaţia consensuală a lui Gibbson nu l-a prins pe tata pregătit. Pentru el, cartea se ţine în mînă, nu se citeşte pe Internetul care îţi distruge şi ochii, şi sănătatea (că doar, nu-i aşa, te ţintuieşte în casă), pozele se arată numai prietenilor care îţi intră în casă, iar discuţiile se poartă doar între cunoscuţi. Nicăieri nu pleci, dacă invitaţia e făcută online, şi sub nici o formă nu laşi informaţii personale la vedere. Dar copilul are limitele proprii şi înţelege libertatea cum vrea el. Uneori, îmi amintesc cum m-am urcat prima dată pe bloc, fiind sigură că mă voi ridica puţin pe vîrfuri şi voi atinge cerul. Am rămas dezamăgită să nu-l simt în degete, dar bucuroasă de descoperire. Acum trăiesc în descrierea lui Gibbson, aceea a lumii binare, interconectate, în imaginea oraşului luminat seara tîrziu. Totul pare mutat acolo, iar societatea monocromă a lui Etzioni se vede azi tot mai clar, mărită, zoom-uită sau cum vrea fiecare să spună. Lucrurile vin atît de aproape că graniţele spaţiale ori temporale sînt desfiinţate printr-un simplu click, fiindu-ne mai la îndemînă să vorbim despre finalitate, decît despre ce schimbări de status, percepţie ori stil de viaţă aduce drumul. Poate că, pe undeva, ne îndepărtăm de real la fel de evident cum a fost cerul departe de noi dintotdeauna. 

Diana Bădica
este doctorand în sociologie la Universitatea Bucureşti.