De multe ori, nu-mi mai dau seama de dinamica oraşului, căci se dezvoltă haotic, pe mai multe straturi. De pildă, nu mai ştiu unde e centrul şi care sînt marginile sale, într-o continuă expansiune. E adevărat, Ceauşescu a avut „grijă“ să-l sistematizeze, împărţindu-l în cartierele-dormitor: Militari, Pantelimon, Balta Albă etc. Însă în spatele blocurilor identice, cu 8-10 etaje, poţi descoperi o altă viaţă, diferită de cea „de cartier“ – străduţe liniştite cu case, uneori vile sau ulicioare cu aspect de sat, complexe rezidenţiale apărute peste noapte, acele gated communities, cu bariere, portari, spaţii verzi proprii, uneori cu propriile grădiniţe sau magazine. Am vizitat de curînd un amic care tocmai se mutase într-un astfel de „complex“ din Popeşti-Leordeni (mai nou, oraş). Un pîlc de blocuri noi se ridicase între casele prăpădite ale fostei comune. Locuri de parcare, maşini tipice pentru middle class, familii cu copii care se jucau de-a valma pe aleile dintre blocuri, spaţii comune pentru grătar unde părinţii lor frigeau oarece şi beau bere cumpărată cu baxul de la Lidl, întrajutorare şi prietenie între vecini. Mi s-a părut straniu că n-ai fi putut să spui cu exactitate unde te afli. Puteai fi oriunde sau… nicăieri. Nu te simţeai „ca la ţară“, dar nici ca-n Bucureşti. De aceea îmi pun din ce mai des întrebarea, pentru că oraşul fiecăruia dintre noi este în primul rînd spaţiul care ne înconjoară, vecinătatea – de fapt, unde locuim? 
 
Cînd m-am mutat de pe Calea Moşilor pe una dintre străduţele „din spate“, mi-am zis că voi locui la casă într-o zonă ultracentrală. Ce-mi puteam dori mai mult? Treptat mi-am dat seama că locuiesc într-o mahala din buricul tîrgului. Iar mahalaua nu înseamnă doar aspect, ci şi mentalitate. 
 
Nu există graniţe şi delimitări, însă, la un moment dat, oamenii par să se schimbe de la o casă la alta. De pildă, cum treci de biserica Precupeţii Vechi şi de statuia „lui Tudorică“ (Tudor Vladimirescu) şi ajungi pe Toamnei, eşti deja într-un alt Bucureşti. La nici 200 de metri de mizerabila stradă a Viitorului (o ironie a numelui!), plină de case dărăpănate şi de curţi din care se revarsă de multe ori zoaie, descoperi deja casele de boieri de pe strada Icoanei. La nici zece minute de mers pe jos, eşti în cochetul parc Ioanid, ai uitat deja de puradeii care vara joacă fotbal despuiaţi sau de părinţii lor care stau tolaniţi pe covoare întinse de-a dreptul pe asfalt, de muzici tînguitoare, în nopţile fierbinţi, sau de fetele în colanţi şi bluze cu sclipici care se hlizesc pe bordură şi-şi butonează telefoanele smart. 
 
În mahalaua mea, încă mai poţi auzi aproape zilnic o chemare străveche, muzicală ca aceea a muezinului la rugăciune: „Iaree echi umpăăăr!“. De Crăciun, copiii colindă din poartă în poartă, un obicei care deja s-a pierdut de mult „la bloc“, căci nu are acelaşi farmec, nu poţi auzi zăpada cum scîrţîie sub paşii tăi pe palierul de la etajul 7. Sînt, în general, copii de ţigani şi copii de români săraci, toată vara joacă împreună acele jocuri pe care le credeam uitate, cum ar fi „Faţa“ sau „Raţele şi vînătorii“. Aud din casă ţipetele şi glasurile lor de pe stradă, întrerupte din cînd în cînd de cîte o minge izbită în poartă. „Nu mai da, mă, în Logan!“ „Lasă, că Loganul e maşină rezistibilă şi nu păţeşte nimic!“ Apoi aud coruri de fetiţe, ca o incantaţie magică – „Ai spart oalele şi ai mîncat sarmalele!“ –, urmată de un refren din vreo telenovelă la modă. De Sfînta Maria şi în toate sărbătorile religioase, grătarele se fac afară, în stradă, deşi există curţi, însă trebuie să vadă toţi vecinii ce fleică ai tu sau ce peşte, dacă e vorba de dezlegare la peşte. Uneori, tot afară se întind şi mesele, blochează strada, pe aici nu se trece. Iarna, poţi vedea şi ursul, şi capra, şi sorcova, în costume populare jerpelite, cămeşoaie lungi şi albe trase peste blugi şi geci de fîş. Se mai sparge cîte o casă, se mai fură cîte un laptop. Din cînd în cînd, la un colţ de stradă, mai „înfloreşte“ cîte un butic. Cineva are o iniţiativă şi-şi transformă o cameră în prăvălie. Unii vînd aici recolta rudelor de prin satele din jurul Bucureştiului – morcovii bio, plini de pămînt, ai bunicilor, porumbul bun de fiert de pe tarlaua unor veri. Buticurile sînt centre comunitare, seara adună oamenii, berile la pet se beau pe bordură. Avem cam toate tipologiile clasice de mahala – beţivul nostru, meseriaşul nostru, cel care repară orice hîrb de maşină, nebunul nostru, cel care plimbă un cîine cu botniţă şi salută cu curtoazie toate doamnele, după care le pune întrebări porcoase. 
 
Oamenii sînt amestecaţi, ca peste tot: mai săraci, mai bogaţi, ţigani şi români. Mentalitatea „de mahala“ aparţine, de fapt, mai mult românilor, cei care au în sînge nostalgia satului de cîmpie de altădată – cu toaletă în curte, cu uliţe neasfaltate, fără lumină electrică. Din cînd în cînd, prin curţi mai apar cîte o gîscă, un cocoş sau nişte raţe. Sînt decapitate rapid, nici n-ai timp să te obişnuieşti cu sound-ul de sat sau să te adaptezi cocoşului, pe post de ceas deşteptător. Am asistat fără voia mea şi la tăierea porcului, şi pîrîiaşe de sînge s-au scurs pe strada noastră, spre gurile de canalizare. Strugurii din bolţile de viţă se culeg în octombrie şi se transformă într-un vin acrişor care înfierbîntă spiritele. Hohotele de rîs se pot transforma în urlete – nevestele trebuie puse la punct, uneori. Curţile sînt înghesuite una în alta, vecinii se ceartă din te miri ce. Nu-şi vorbesc cu lunile. Apoi, se împacă. Şi iar se ceartă. Şi tot aşa. 
 
Nu-mi dau seama dacă mă simt bine aici. Uneori îmi place, căci „mahalaua“ noastră e vie. Alteori mi se face lehamite. Partea proastă este că uneori nu-mi mai dau seama unde locuiesc. În centrul unui mare oraş? Oare?