Cînd ne referim la ceea ce difuzează televiziunile noastre, aducem mereu în discuţie vorbăria interminabilă şi inconsistentă, supremaţia prostului-gust, vedetele de carton transformate în modele şi campaniile de idiotizare a publicului. În realitate, lucrurile nu sînt aşa de simple, de monocolore, iar weekendul trecut am avut parte de cel puţin două emisiuni-eveniment, cu nişte oameni cu adevărat valoroşi. Este vorba de interviul cu Neagu Djuvara, realizat de Paula Rusu şi difuzat la Antena 3, şi de emisiunea 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu care a început, de duminică, la TVR 1. Cînd am scris textul de săptămîna trecută, unde visam la o televiziune după modelul Dilemei şi vorbeam, printre altele, de emisiunea Altfel de la Realitatea TV, cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, nu ştiam că cei doi aveau să-şi reia dialogurile televizate. Şi, desigur, nici de interviul cu Neagu Djuvara. Nu ştiam, deci, că „modelul Dilemei“ urma să apară aşa de repede pe micul ecran. Căci despre asta vorbeam, de fapt, în articolul meu trecut. 

Mă bucur că emisiunea cu Pleşu şi Liiceanu există din nou şi cred că locul ei este chiar la TVR 1. La Realitatea TV era un corp străin, ceva care nu rima deloc cu restul peisajului. De altfel, modul în care a decurs ultima emisiune de la Realitatea TV este grăitor pentru ce e în capul oamenilor de acolo: pentru că se aştepta venirea la aeroport a echipei naţionale, s-a anunţat un „Breaking News“ şi ecranul a fost împărţit în două. Într-o jumătate discutau în continuare Pleşu şi Liiceanu, iar în cealaltă jumătate o vedeam pe Carmen Brumă cum stă în holul Aeroportului Otopeni şi aşteaptă marele moment în care va apărea geniala echipă de fotbal. Faptul că discuţia consistentă dintre cei doi era la paritate cu absenţa unei echipe de fotbal jalnice spune multe despre cum înţeleg unii să facă televiziune. În fine, iată că emisiunea a ajuns la TVR şi nu putem decît să felicităm postul public că-şi asumă menirea, adică de a fi (şi) un post educativ şi cultural. (Ştiu că pe unii aceste două cuvinte, asociate televiziunii, îi fac să strîmbe din nas, dar n-am ce le face!) Pe de altă parte, îmi exprim din nou plăcuta surpriză că Antena 3, un canal gîndit să fie arma politică a patronului său, Dan Voiculescu, dă şi lucruri de calitate, în care propaganda deşănţată ia şi cîte o pauză. 

În ambele emisiuni – şi în cea de la TVR 1, şi în cea de la Antena 3 – s-au zis nenumărate lucruri extraordinare, profunde şi citabile, dar am să mă opresc la ceva care, pe lîngă faptul că era bine spus, m-a impresionat de-a dreptul! În discuţia cu tema „Despre speranţă“ de la TVR 1, Gabriel Liiceanu l-a întrebat, la un moment dat, pe Andrei Pleşu care ar trebui să fie atitudinea faţă de un om disperat. Dialogul care a urmat este pur şi simplu copleşitor. Andrei Pleşu: „Cred că reacţia cea mai potrivită în faţa unui om disperat e să încerci să-l ajuţi concret. Dacă poţi. Deci o intervenţie tăcută, dar sprijinitoare este mult mai importantă decît discursuri, decît speculaţii ş.a.m.d. În sfîrşit, dacă nici asta nu poţi, ai soluţia ultimă: să-l îmbrăţişezi. Să-i dai sentimentul unei solidarităţi, a unei compasiuni în care el să nu mai trăiască singur disperarea lui. Pare poate sentimental, pare poate uşor de expediat, dar e foarte greu să îmbrăţişezi un om aflat în starea de disperare. Şi e foarte uşor fie să-l judeci, să-i spui «dom’le, nu e frumos ce faci! ţine-te tare! fii bărbat!», fie să-i explici metafizic cum e cu speranţa, cu disperarea.“ Gabriel Liiceanu: „E frumos ce spui, numai că întrebarea e dacă un om pe care-l îmbrăţişezi în mijlocul unei supreme nenorociri mai are deschiderea pentru îmbrăţişarea ta.“ Andrei Pleşu: „Întîi trebuie să-l îmbrăţişezi ca să vezi dacă are deschidere.“ Ei bine, pentru o astfel de îmbrăţişare, venită cînd nu te aştepţi, merită să suporţi valurile de mizerii pe care, de obicei, ţi le deversează în casă televiziunea. Să suporţi şi să nu-ţi pierzi speranţa.