De mai bine de trei luni trăiesc un coşmar urban care, în termeni oficiali, se numeşte „reabilitarea termică a blocului“. Mai concret, blocul în care stau a fost luat în stăpînire, pe termen aparent nelimitat, de o ceată de muncitori care îl împung neîncetat cu bormaşinile (ştiţi probabil ce înseamnă să te trezească dimineaţa bormaşina vecinului de deasupra... imaginaţi-vă, atunci, un cor de cel puţin şapte-opt bormaşini, cîte una pe fiecare etaj!), se caţără pe ziduri de le vezi picioarele pe geam cînd ţi-e lumea mai dragă, ciocănesc, meşteresc, comunică unii cu alţii doar prin urlete guturale, de tipul „Măă!“, „Băă! şi „Hai!“. Trăind alături de ei, zi de zi, este imposibil să nu le studiezi comportamentul şi să nu le ştii programul: apar de la 7, pînă pe la 9 îşi beau cafelele de la butic şi fumează (ăia care au ţigări, ăia care n-au, îţi cer ţie, cînd treci pe lîngă ei), pe la 10 se apucă de treabă, pe la 12 mănîncă de prînz (salam, pîine, zacuscă, pateu, roşie – de la Mega Image-ul din colţ) şi beau bere (unii, mai bogaţi, beau şi cîte o citirică), pînă pe la 2 îşi fac siesta, lungiţi pe sacii cu rigips, şi fac drumuri pînă la Toi Toi-ul care a împuţit toată parcarea, pe la 3 se urcă pe schele, cu burta plină şi abţiguiţi bine, înjură, se uită pe cer să vadă dacă nu cumva vine ploaia, ca să se care acasă, dar ploaia nu vine, aşa că pînă pe la 6 muncesc puţin şi cam în silă, pe la 7 seara îi apucă brusc hărnicia, pentru că o să treacă şefu’ ăl mare să verifice şi să le frece ridichea că nu se va respecta termenul „lucrării“, pe la 8, cîţiva mai puţin norocoşi sînt consemnaţi la locul de muncă pentru a da ultimele găuri şi a face curat.

Deşi muncitorii sînt un personaj de grup, totuşi, ca în orice comunitate, indiferent de gradul ei de primitivism, există ierarhii şi se pot remarca individualităţi.

● Şefu’. Unul de regulă mai în vîrstă, cu burta mai mare (de la berea băută pe şantierele patriei), trecut prin multe, cu cel puţin un accident de muncă şi cu urmări vizibile, plecat puţin pe-afară (Spania, Germania, Israel), cu reguli şi principii dobîndite de-a lungul experienţei sale „profesionale“. Ca orice meseriaş adevărat, se laudă că ştie să facă orice – de la construcţii, la instalaţii electrice şi sanitare. Şi, ca orice şef, dă indicaţii, uneori lungit într-o rînă şi sprijinit într-un cot pe sacul său cu rigips. Acestea se rezumă la a arăta cu degetul pe unul sau pe altul din „echipă“: „Tu, treci sus cu Vasile!“, „Tu, mai fă nişte ciment!“, „Tu, mi-aduci şi mie o cafea!“ Din cînd în cînd, îşi mută fundul de pe sac şi mai face cîte un ciubuc în bloc – o ţeavă spartă, un perete crăpat etc.

● Acoliţii şefului. Sînt cei care au anumite privilegii şi fac muncile cele mai uşoare. De regulă, se învîrt cam fără rost în jurul şefului şi „se bagă în seamă“ cu el. Îi cer ţigări – „Şefu’, nu mai ai şi tu vreo ţigare?“ – şi bani împrumut pînă la ziua de leafă. Îi ascultă poveştile de pe vremea cînd era el tînăr. Cînd nervii tăi încep deja să cedeze şi ceri amănunte despre cît mai durează „lucrarea“, invariabil ridică din umeri: „Să-l întreb pe şefu’!“

● Ucenicii băgători de seamă. Tineri de 16-18 ani, care s-au lăsat de şcoală sau care au fost, pur şi simplu, trimişi „la muncă“ de către părinţi, alături de vreun unchi, văr, naş. Să ştie şi ei cum se cîştigă banu’ cu sudoarea frunţii. Neatenţi, nepricepuţi, leneşi, plini de hormoni. Se hăhăie între ei şi beau Cola. Toată ziua întorc capetele după fetele din bloc sau sînt dornici să se plimbe cu platforma, ca să tragă cu ochiul prin apartamente, doar-doar or avea norocul s-o vadă pe vreuna ieşind goală din baie.

● Fraierii care muncesc pe bune. Muncitorul Dorel nu e un mit. De obicei, sînt cei mai tăcuţi din grup, cei mai sfrijiţi, mai amărăşteni. Şi ei fac toată treaba.