În mare parte din cauza ipohondriei mele – boală grea şi incurabilă, vă asigur –, de-a lungul timpului am vizitat o sumedenie de cabinete medicale şi am întîlnit fel de fel de doctori, de diferite specialităţi. Şi ca orice ipohondru care se respectă, de fiecare dată am fost extrem de atentă la modul lor de a se comporta, la mimică, gesturi şi cuvinte, pentru a depista dacă nu cumva îmi ascund anumite lucruri grave, mai dificil de spus în faţă pacientului. Aşa am ajuns să-i cunosc destul de bine.  

Doctorul Dumnezeu. Este, de multe ori, şeful clinicii, profesorul, somitatea. La el, aparent, este imposibil de ajuns fără relaţiile care trebuie, iar dacă reuşeşti totuşi şi ţi se deschide calea, se întîmplă de regulă după luni de aşteptare şi după ce te-au examinat mai întîi toţi sfinţii. Despre el se vorbeşte doar în şoaptă pe holurile spitalelor şi ar trebui să te simţi privilegiat cînd se apleacă asupra ta, muritorul de rînd, ca să te vindece. De obicei, astfel de doctori fac parte din generaţiile mai vechi. L-am cunoscut la un moment dat pe General, un personaj. Cînd te consulta, nu-ţi vorbea niciodată direct, se adresa colegilor mai tineri, care erau de faţă, le preda lecţii în termeni din care nu pricepeai nimic. Apoi, asista la operaţiile lor, fără să le dea neapărat indicaţii, expunîndu-şi doar teoriile şi principiile de viaţă. În timp ce ochiul meu stîng era anesteziat şi măcelărit cu fineţe, îi auzeam vocea spunînd că Inimi cicatrizate de Max Blecher e un roman mai bun decît Muntele vrăjit.

● Doctorul vedetă. Îi place să fie în centrul atenţiei, să se autopromoveze, să dea interviuri, uneori să apară la televizor şi să-şi dea cu părerea despre orice. Mulţi dintre ei ajung să fie cunoscuţi şi „la modă“, fără să fie neapărat cei mai buni. E genul de doctor recomandat de un prieten, o cunoştinţă; astfel, mica lor faimă se răspîndeşte în urbe şi cozile de la cabinetele lor particulare se îngroaşă. Am întîlnit o doamnă care avea stofă de „vedetă“, dar eşuase ca doctoriţă de familie, într-o policlinică de cartier. Era frustrată. Se răstea la bătrînii care veneau pentru medicamente compensate. Sau le băga pe gît anumite medicamente, căci avea înţelegeri cu cîteva firme care o plimbaseră pe la congrese exotice la Rio.  

Meseriaşii. Căliţi prin spitale mizere, unde şi-au îndeplinit norma la grozăvii, cazuri critice, simptome ciudate, hîrşîiţi de la atîtea gărzi, sînt doctorii care se pricep la organismul uman, aşa cum un mecanic ştie să şurubărească o Dacie 1300. Fiecare cu specialitatea lui, indiferent dacă e vorba de pus oase la loc, de cîrpit organe sau de adus pe lume copii, îşi îndeplinesc sarcina cu brio. De multe ori, singura lor problemă este ignorarea factorului uman şi tratarea pacientului ca pe o maşinărie defectă, că doar nu stai de vorbă cu Dacia cînd o repari, nu? Îşi fac treaba, dar nu comunică, nu alină. Dacă li se pun prea multe întrebări, se enervează şi îşi dau ochii peste cap. Îţi scriu pe reţetă un diagnostic neinteligibil şi indescifrabil şi te trimit acasă. De teamă că nu ştii ce ai, poţi să mori pe drum.  

● La polul opus faţă de meseriaşi, există şi doctori care vorbesc mult, îşi depăşesc atribuţiile, îşi dau cu părerea, ar putea să fie şi de la aia, şi de la cealaltă, dacă vă doare acolo, mai mult ca sigur că aveţi probleme şi dincolo, pînă cînd te bagă în boală. Ieşi de la ei bulversat, cu o listă de investigaţii de făcut şi cu o replică ce are darul să-ţi mărească anxietatea: „Să le luăm pe rînd!“

● Niciodată n-am ştiut cum se dă şpagă la doctor, aşa că n-am dat. În cîteva cazuri, cînd nu se putea fără, i-am rugat pe cei apropiaţi din familie s-o facă. Mi se pare penibil să pîndeşti un doctor pe un coridor de spital, să prinzi momentul propice, să strecori plicul în buzunarul halatului. Iar el să se prefacă că te refuză: „Vă rog, nu era nevoie!“  

● Din fericire, în ultima vreme au apărut şi doctori care reuşesc să-şi facă meseria, dar şi să comunice pe limba ta. Care au o atitudine prietenoasă, au şi compasiune în anumite limite. Doctori care au vocaţie. Am descoperit un blog al unui doctor care face mai multe pentru pacienţii săi virtuali decît fac mulţi doctori din spitalele noastre pentru pacienţi reali, şi nu aşteaptă nimic în schimb. În plus, e o lectură amuzantă şi plăcută. Vi-l recomand, dacă o mai fi activ – drwheater.wordpress.com, „Vremea pe malurile Styx-ului“.