Acum cîteva zile, am citit povești într-o filială „de cartier“ a Bibliotecii Metropolitane. Proiectul se adresa copiilor între 3 și 6 ani și aveam emoții pentru că nu mă mai întîlnisem într-un cadru, hai să-i zicem, oficial cu copii atît de mici. În general, în vizitele pe care le fac de ceva vreme prin școli port un dialog cu copii și adolescenți între 11 și 14 ani. De fiecare dată mă uimesc, într-un sens pozitiv – citesc mult, așa că voi contrazice pe oricine care se plînge de faptul că „astăzi copiii nu mai citesc ca pe vremea mea“, sînt conectați la tot ce se întîmplă nu doar în literatura contemporană pentru copii, dar și în realitatea din jur. Vin pregătiți de acasă cu întrebări pertinente pentru invitații scriitori, dintre care nu lipsește universal valabila „Cum v-a venit ideea să scrieți această carte?“, însă dincolo de ea și de inevitabile mici clișee, există o curiozitate sinceră și multe alte întrebări nerostite. Și poate că dialogul nostru ar fi și mai dezinvolt dacă uneori n-ar exista autocenzura, în fața doamnelor profesoare (și cîteodată și a directoarei) care sînt prezente la întîlnirile noastre.

Ei bine, între 3 și 6 ani, autocenzura nu există. Însă apare o altă problemă – cum reușești să le menții viu interesul timp de o oră doar citindu-le povești? Fără imaginile în mișcare cu care s-au obișnuit „de la desene“, fără să fii îmbrăcat în lupul cel rău sau în Scufiță și să joci un rol, fără să scoți limba sau alte gimbușlucuri. Au venit șapte copii, plus o surioară mai mică și care, la aproape doi ani, s-a dovedit cea mai cuminte ascultătoare dintre toți, a stat nemișcată în brațele mamei, cu ochii mari și cu o privire serioasă. Ceilalți, patru fetițe și trei băieți, s-au așezat pe fotoliile mici și colorate, aștepînd povestea. Nu, nu era „Scufița Roșie“ pe care o știau, nici „Capra cu trei iezi“ sau „Ursul păcălit de vulpe“, deși probabil că nu s-ar fi supărat dacă ar fi fost una dintre acestea. Pe copii nu-i deranjează să le spui aceeași poveste la nesfîrșit. Deși un băiețel s-a blocat cînd l-am întrebat de ce a păpat lupul bunica. O fetiță i-a venit în ajutor – „Pentru că îi era foame!“ Logic, nu? Însă băiețelul nu a fost mulțumit de acest răspuns. A spus, după un lung moment de gîndire: „Pentru că voia să-i ia hainele și să se îmbrace cu ele. Avea nevoie de haine noi“.

Au ascultat povestea cu atenție și le-a părut rău că s-a terminat. „A fost prea scurtă!“, a zis unul dintre ei. Atunci le-am propus să facem o poveste mai lungă împreună. O poveste colectivă. Și le-am explicat cum se face. „A, păi facem povești din astea în fiecare zi la grădiniță!“, a spus o fetiță, ca și cum le-aș fi cerut un lucru extrem de simplu. Încercați acest joc cu oameni mari – mulți dintre ei se vor bloca la prima secvență. Însă noi, într-o jumătate de oră, am construit o poveste absolut halucinantă din care țin minte cam atît: Zîna Zînelor s-a dus la toaletă ca să se spele pe mîini, acolo s-a spart o țeavă din care a ieșit vrăjitoarea cea rea, vrăjitoare care a transformat-o pe Zîna Zînelor într-un broscoi, broscoi care a căzut într-un canal unde era întuneric și multă mizerie și nu știa cum să iasă de acolo, dar a găsit o șurubelniță pierdută de un om, însă n-a avut ce face cu ea, apoi niște șoricei buni au invitat-o la masă, ba chiar la o petrecere dansantă, dar n au putut să o ajute, dup-aia s-a întîlnit cu niște broscuțe netriste care erau, de fapt, tot niște foste zîne, transformate de vrăjitoare… după care începe adevărata nebunie și am pierdut șirul. Imaginați-vă această scenă cu toți cei șapte copii vorbind unul peste altul, fiecare încercînd să aducă o contribuție cît mai importantă la Poveste. După ce jocul s-a terminat, am încercat să le mai citesc ceva, dar n-am mai reușit. Cu toții trăiau încă în coada poveștii lor. O fetiță mă tot întrerupea și întreba obsesiv: bine-bine, dar cînd vine vrăjitoarea?

Am plecat de la întîlnirea cu copiii extrem de binedispusă, chiar le zîmbeam oamenilor de pe stradă. Mi-am amintit de propria mea copilările și de „poveștile inventate“ pe care le spuneam cînd mă plictiseam oricui avea chef să le asculte. Puteam să povestesc aiureli ore în șir fără să mă opresc. Copiilor din spatele blocului le spuneam seara povești cu fantome, unora chiar li se făcea frică, începeau să plîngă și voiau să plece acasă. Prima mea poezie, dictată lui taică-miu pe la trei ani, avea ingeniosul titlu „Mîine mergem la friptură“ și era inspirată de cina festivă a unui sejur pe litoral, la restaurantul Calul bălan, care mă impresionase teribil, mai ales cefele uriașe de porc la grătar care nu încăpeau în farfurie. La șapte ani am început să merg la școală și am intrat în epoca cuminte a „expresiilor frumoase“, a clișeelor, iar profesorii au avut grijă să mă „dreseze“ treptat, am învățat să fiu politicoasă, reținută, să nu am prea multe păreri personale. Noroc că mi-am revenit la maturitate!

Mă gîndeam, în drum spre casă, că între 3 și 6 ani creativitatea este în forma ei cea mai pură, neșlefuită, nealterată și, dacă am rămîne la vîrsta aceea, probabil că am putea lua cu toții într-un fel sau altul Nobelul pentru literatură (și nu numai, căci mai există muzica, desenul și multe altele). Însă odată cu începerea școlii, copii devin elevi și atît.