Stau la coadă la Lost & Found-ul Aeroportului din Priștina, capitala Kosovo-ului, după un zbor din două bucăți, București-Viena și Viena-Priștina, în care o furtună de la Viena a dat toate orarele peste cap. După ce am plecat de la București cu o oră întîrziere, din cauza vremii din Viena, am prins la trap avionul de Priștina, și el întîrziat. Dar bagajul nu s-a putut ține după mine. După ce completez un fel de plîngere, ies la Sosiri, unde mă așteaptă un puști subțire, cu un ecuson uriaș pe care scrie „Voluntar“. M-a așteptat vreo jumătate de oră în plus, dar nu e supărat. Îi zic ce s a întîmplat, îmi ia din mînă copia mea de formular și spune că o să se ocupe de bagaj, care va veni la hotel. Surpriză plăcută sau măcar consolare. Ospitalitate kosovară, fiindcă bagajul nu era, neapărat, treaba organizatorilor. Cu alte cuvinte, eforturile private ale unui festival de artă rezolvă problemele de reputație ale unei țări în curs de afirmare, Kosovo. Dar cum vine asta și unde duce?

Voluntarul e unul din cei 140 care se strîng anul ăsta la a 15-a ediție a Dokufest, festival – evident – de documentare din orașul istoric Prizren, care e, încă, în momentul cînd citiți aceste rînduri, în desfășurare, fiindcă începe pe 5 și se încheie pe 13. O săptămînă cu 240 de filme, selectate din peste 5000 de candidaturi. Dar ce caută un festival de documentare de asemenea calibru în Kosovo și, eventual, ce căutăm noi, o adunătură de scriitori la gazetă și pe site din Cipru, Serbia, Slovacia sau Argentina, la el, la festival?

Iliriana Kaçaniku, liderul istoric al Kosovo Foundation for Open Society (KFOS – Soros-ul local), în al cărei program „Connecting for Europe“ am fost invitat aici, ne explică, la prima cafea organizatorică: Dokufest e un punct de intrare foarte bun pentru Kosovo şi ceea ce se întîmplă aici. Teritoriul desprins în 2008 de Serbia printr-o declaraţie de independenţă care a dus la recunoaşterea ţării de numai 112 din cele 193 de state membre ONU (nu și România, care totuși are o atitudine diplomatică mai favorabilă decît alte țări UE) a avut o istorie ca o glumă sinistră. Kosovo e leagănul istoric al Serbiei, fiindcă Ștefan Dușan s-a încoronat în 1346 ca împărat la Skopje, pe vremea aceea parte din teritoriu, dar în același timp leagănul istoric al Albaniei, prin Liga Albaneză formată în 1878 chiar în orașul în care se întîmplă Dokufest, medievalul Prizren. Peste 450 de ani de stăpînire otomană au făcut ca în 1912, cînd a fost împărțit între sîrbi și muntenegreni, teritoriul să aibă o compoziție etnică explozivă, slavi ortodocși amestecați cu albanezi musulmani. Sărim peste aproape 100 de ani de regat al Iugoslaviei și Iugoslavie comunistă, pentru a ajunge la războiul din 1998, care a opus Serbia/Iugoslavia opresivă mișcării armate de independență a populației majoritare albaneze. Bilanț: cel puțin un masacru, cel de la Racak, în care forțele de securitate sîrbe au ucis 45 de albanezi.

Dokufest a început patru ani mai tîrziu. Eroll Bilibani, unul din fondatori, povestește că banii au venit de la ambasadele occidentale și de la organizații cum e KFOS, cea care m-a invitat. În 2016, înseamnă o echipă de 18 angajați permanenți, cărora li se adaugă alți 70, plătiți pe perioada festivalului, plus cei 140 de voluntari. Și un buget de 320.000 de euro, din care finanțarea oferită de stat e modică și vine tîrziu. Dokufest a generat în 2015 venituri de 4,7 milioane de euro, de pildă prin terasele cu nume ca Doku Burger. E, cu siguranță, o mașinărie de imagine pentru Kosovo-ul asimilat cu terorism și războaie. Eroll Bilibani admite că intenția de început a fost, în sens larg, politică, în direcția lui „o să clădim această țară uimitoare“. Mai mult decît alte festivaluri, Dokufest are panel-uri educative, zone de stand-up comedy și produce, de pildă, cinematografe renovate, alte festivaluri mai ­mici (animație, de pildă) sau un alt cinematograf, alimentat solar.

La acest punct, îți vine să spui: noi avem ceea ce Kosovo nu are, Noul Val al cinematografiei, de ce ne-am mărginit la a finanța pe alocuri acest nou val, fără să ne treacă prin cap să construim în jurul lui un eveniment de brand de țară? Poate trebuie să fi trecut printr-un război ca să ai determinarea de a face 15 ediții din așa ceva.

Dar Dokufest ca dispozitiv de imagine a țării funcționează la un mod destul de special. Atrage profesioniști și amatori de cinema din toată lumea, e incluziv, nu colportează nici un fel de poncife naționaliste, ba dimpotrivă, atunci cînd sînt militante, producțiile prezentate au mai degrabă un caracter reparatoriu și conciliant. Curios, identitatea unei țări se construiește la modul virtual, prin artă și/sau un gen de autoreflexivitate, dată de obiectul principal de activitate, documentarul. Nu cumva genul ăsta de identitate virtuală, artistică, dă la rîndul lui o țară virtuală?

Eroll Bilibani spune că nu, că zecile de mii de participanți de pînă acum sînt concreți, ca și banii și toate celelalte. Pentru voluntari e o școală, pentru cîrciumarii de la Fîntîna Șardevan, mană cerească și așa mai departe. „Oamenii sînt reali“ și devin, prin Dokufest, „mai informați“. De fapt, Doku­fest e o mașinărie care pune Kosovo-ul pe hartă, aducînd aici oameni de pe toată harta.

E adevărat. Totuși, scopurile asumate ale organizatorilor și ale finanțatorilor gen KFOS au prea puțină legătură cu naționalismul cu granițe, teritorial. Fiindcă Dokufest nu e o platformă politică și nu e prieten cu politicienii, scopurile lui sînt cumva postpolitice, postteritoriale și fac admisibil un soi de optimism utopic. Pînă la urmă, arta există ca să facă suportabilă harta. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

În imaginea de jos: Eroll Bilibani, unul dintre fondatorii Dokufest