Pe la mijlocul anilor ’90, cînd au început să circule mai asiduu primele romane pentru femei –, care de fapt nu erau romane, ci sfaturi practice „puse în scenă“, şi primele filme aşijderea – eram încîntată de ele. Ba chiar aveam naivitatea să cred că îmi pot oferi soluţii personale: în fond, rostul lor tocmai acesta este, nu? Să amestece nevoia de poveste, de romance, cu cea de psihologie aplicată.

 
Recunosc că acum, după aproximativ zece ani, am început, pînă şi eu, să mă plictisesc de ele. Nu mai spun că nu mi-au rezolvat problemele existenţiale sau măcar pe cele sentimentale – acesta ar fi un răspuns în aceeaşi cheie cu orice preţ naivă… Dar parcă şi nevoia de ele a mai scăzut: am fost, cu toţii, atît de saturaţi de genul acesta de informaţii how to do it pe plan… personal, de la cărţi, la reviste, canale de televiziune şi filme, încît deja ştim prea bine cum (nu) se face – la nivelul înţelepciunii asumat comune –, fără însă să ne folosească la nimic…
 
Decît, evident, ca să observăm cum a mai evoluat – şi s-a mai… fanat – retorica în domeniu. Filmul Ce-o fi cu soţii Morgan? (în regia lui Marc Lawrence) e un bun exemplu al fenomenului. Sarah Jessica Parker şi Hugh Grant sînt, amîndoi, uşor fanaţi: nu şi-au pierdut farmecul, dar parcă şi l-au mai diminuat. Joacă cumva între melancolic şi didactic: sînt doi soţi de vîrstă mijlocie (în jur de 40 de ani…) care se străduiesc să-şi refacă mariajul distrus. Reprezintă doar, aşa cum spuneam mai înainte, voci care dezbat, particularizînd, argumentele pro şi contra păstrării unei căsătorii după ce unul dintre soţi l-a înşelat pe celălalt. Totul pe fondul, se pare trendy, al întoarcerii la o viaţă mai simplă, patriarhală, în care ai mai mult timp pentru tine însuţi şi pentru cei apropiaţi… Fără tensiuni şi violenţe, dar şi fără profunzimi de orice fel, fie ele filozofice sau erotice. Cei doi par să-şi poarte cu calm conflictul şi să-l rezolve (în ciuda deplasărilor şi unei oarecare intrigi poliţiste) identic.
 
La fel ca în volumul Şcoală pentru soţi, de Wendy Holden (Editura Polirom, 2008, traducere de Ines Hristea) – una dintre cărţile-reţetă editate în Colecţia „Chic“. În fond, programul de protecţie a martorilor prin care soţii Morgan, din filmul menţionat anterior, sînt duşi într-un orăşel din Wyoming e tot o… şcoală pentru soţi. În roman e vorba de o astfel de instituţie, la modul cel mai concret: un stabiliment în care autoarea unui best-seller într-ale relaţiilor îi învaţă, timp de două săptămîni, pe bărbaţii cu probleme acasă cum să-şi salveze căsniciile. Partea simpatică este că scriitoarea psihoterapeută foloseşte metode practice, cît se poate de simple: îi pune pe bărbaţi să demonteze, la propriu, multe dintre şabloanele de care aceştia se fac vinovaţi în faţa femeilor: să coboare colacul şi capacul de la toaletă, să înşurubeze dopul de la pasta de dinţi, să spună „te iubesc“…
 
Reversul medaliei este că şi restul cărţii devine la fel de schematic precum metodele de la şcoala doctoriţei Martha (aşa se numeşte patroana şcolii). Eroul negativ, un bancher pe nume Simon, care vrea să o ia de nevastă pe Sophie, cea pentru care Mark, eroul cărţii, urmează Şcoala pentru soţi, este un personaj negativ în stilul eroilor aşijderea din benzile desenate mai soft: lipsit complet de sentimente, dar şi de profunzime psihologică… Mama eroinei e şi ea tipică într-un fel asemănător: face operaţii estetice pe bandă rulantă şi ţese intrigi, în timp ce tatăl se luptă cu arborele genealogic al familiei.
 
Totul – la fel de idilic ca şi în povestea soţilor Morgan, fără senzaţii de vreun fel peste limita admisă. Dar dacă la sfîrşit de ani ’90 eram dornici de aşa ceva, pentru că… nu prea mai văzusem, acum parcă soluţiile de felul acesta nu mai funcţionează într-o lume nu tocmai roză, mai puţin consumistă şi loisiristă, şi mai conştientă, de altfel, de responsabilităţi.