Se ştie că, în România, mulţi dintre noi sîntem tributari unui mental colectiv supraprotectiv, autoconservator, defensiv fără rost, de multe ori. Nu mă refer, neapărat, la situaţii filozofico-morale înţesate de dileme spirituale, ci chiar la lucrurile mici, cotidiene, responsabile pentru conturarea unei priviri asupra lumii, dar şi a unui mod de viaţă. De pildă, mereu ne temem să nu ni se ia ceva, la care avem, teoretic, dreptul, dar pe care alţii îl pîndesc din umbră, gata să-l înşface: de la un scaun în autobuz, la o masă de restaurant, un spaţiu de parcare sau un loc de muncă... De asemenea, atitudinea noastră în ceea ce priveşte natura este, pe lîngă cea utilitară, şi una prin care o considerăm o forţă ostilă de care trebuie să ne apărăm, pentru a supravieţui. În virtutea acesteia din urmă, la noi bebeluşii încă mai poartă căciuliţe şi botoşei de lînă inclusiv vara, deschidem cu parcimonie geamurile în maşină sau tren, dăm cît mai mic aerul condiţionat şi nu bem întotdeauna foarte rece.Tot acest background mioritic e cu atît mai vizibil atunci cînd părăseşti meleagurile unde a luat naştere. Mai ales dacă nimereşti într-o lume diferită atît ca statut, cît şi ca atitudine faţă de toate cele. Statutul deja introdus în discuţie aduce după sine o serie de alte prejudecăţi: oamenii bogaţi sînt, în general, dubioşi, averea pe care au făcut-o e sub semnul întrebării (aplicînd grila naţională de îmbogăţire...), modul lor de a se comporta e snob şi ostentativ...Spun prejudecăţi pentru că am avut norocul să cunosc oameni bogaţi din diverse ţări ale lumii, europene şi nu numai, care nu împărtăşeau nici una dintre caracteristicile de mai sus. Dimpotrivă, în ciuda veniturilor lor ridicate, se purtau cît se poate de firesc şi neostentativ. Cu un reprezentant al categoriei de mai sus, s-a întîmplat să fac o excursie într-un oraş special din Andaluzia, Ronda, fosta capitală maură a regiunii, cocoţată pe un munte la o altitudine de aproximativ 750 de metri, şi despărţită în două de Tajo de Ronda, defileul rîului Guadalevin. Prietenul nostru, un arhitect american trăitor prin ţări arabe, ce arăta, în linii mari, precum Orson Welles (care, de altfel, e îngropat la Ronda), a închiriat o maşină pentru această îndelung plănuită excursie. Ne-am luat şi sandvişuri, totul ca la carte... Cînd am văzut maşina, era... o decapotabilă. Americanul nostru (care, de fapt, nu era deloc tipic american, avea semne de întrebare în ceea ce priveşte propria-i ţară încă de pe vremea războiului din Vietnam) nu mai era de mult un june prim. Dar farmecul decapotabilei rămîne, peste generaţii: nu degeaba şi noi cei de aici, din mica Românie, am văzut în filme de tipul celor cu Elvis cum adolescenţi superbi cîntă, se întrec şi sînt mîngîiaţi de vînturi în asemenea exemplare de frunte ale neamului automobilelor... Aşa că ne-am urcat cu emoţie şi mîndrie în superbul vehicul (nu mă întrebaţi marca, ar fi inutil...), mai ales că singurul de acest fel pe care-l văzusem de aproape (dar nu-l atinsesem...) fusese cel al patronului WC-urilor private din Neptun, acum vreo cîţiva ani... Eu am avut locul din spate. Cînd a pornit pe curbele abrupte ce caracterizau drumul, prin munţi, spre Ronda, avîntîndu-se ca un leopard, am simţit... disperare. Vîntul era atît de puternic, încît nu numai că părul mi se făcuse vîlvoi, asemenea lui Bridget Jones în drum spre escapada ei romantică de la ţară, dar nici nu mai puteam respira. Toate teoriile mioritice privind curentul mi-au revenit în minte, ca prin minune, întunecînd farmecul exotic al locurilor şi adrenalina vitezei. Mi-am adus aminte, cu nostalgie, de cum îmi spunea bunica să închid geamurile că mă trage curentul. Acelaşi curent pe care am încercat să-l neg o viaţă, dîndu-mă curajoasă, şi-a cerut, în forţă, drepturile caragialeşti. Totul s-a terminat cu un aproximativ happy end, în sensul că, recunoscîndu-mi provenienţa culturală, i-am cerut americanului ca, la întoarcere, să pună copertina. Ceea ce a şi făcut.