Viaţa văzută pe geam e una minimalistă. Minim de trăiri, minim de acţiune, minim de implicare. Rar se întîmplă ceva cu adevărat semnificativ, în sensul mare al cuvîntului, încărcat de suspans sau senzaţional: maxim un scandal între locatarii blocului şi cei aşezaţi sub ferestrele lor, cu muzica tare sau vorbind pe un ton prea ridicat. S-au dus vremurile cînd familiile de romi, care stăteau ilicit în casa părăsită de lîngă termocentrală, se încăierau între ei, chiar la propriu, şi se alergau prin spatele blocului. Dar şi timpurile mai glorioase, cînd aveau nunţi şi aniversări în familie, pentru care aduceau lăutari, dădeau muzica la maximum, dansau în stradă şi trebuia chemată poliţia ca să-i opreşti.Sau cînd, în curtea celebrului Balaci, pe atunci vecinul nostru (după cum spun unii şi alţii din vecini, pentru că eu, outsider într-ale fotbalului, nu l-aş recunoaşte vreodată) se făceau grătare şi petreceri. Cu ocazia venirii acestui investitor serios în zonă, am înţeles şi noi, locatarii închistaţi în colectivitatea de bloc, ce înseamnă o proprietate privată, ce înseamnă puterea şi influenţa şi cum se dezvoltă, în mic, sub ochii noştri, mugurii capitalismului: curtea de care vorbeam, viitor sediu de petreceri, era un cîmp cu gunoaie, înainte ca fostul fotbalist s-o ia în custodie şi s-o renoveze. Astăzi, casa de care vorbim a devenit afterschool şi sediu pentru petreceri de copii în week-end.Ca să nu mai vorbim de frumosul, inteligentul şi demnul cîine alb din spatele blocului, botezat, plin de imaginaţie, Albu, care a sfîrşit ca victimă a lui Băsescu în perioada de epurări capitale (a nu se înţelege că sînt de partea haitelor de cîini care umblă liberi prin Bucureşti, muşcînd copiii şi japonezii). De fapt, a fost o victimă a lipsei noastre de simţ civic şi asumare: puteam să-i punem lesă şi să-l declarăm cîine protejat, dar n-am făcut-o. Albu era un cîine semi-sălbatic care, la început, nu se lăsa mîgîiat, dar te privea fix în ochi. Chiar de jos în sus, de la diferenţa a trei nivele, din spatele blocului pînă la geamul de la trei, îi simţeai privirea pătrunzătoare. Dar să nu devenim patetici. Cert e că, aşa cum doamna Jeni (şi ea de domeniul trecutului, dar într-un sens mai vesel) îi spunea copilului meu cînd era mic şi credul, Albu a plecat în Spania (pe atunci Jeni aspira la căpşunile de acolo, dar a fost respinsă la preselecţie). Şi acolo a rămas, nu înainte ca în casa noastră să se fi scris mai multe poveşti, cîntece şi poezii despre el.Pe sub geamul nostru au mai defilat destui: un cîine, de astă dată de rasă, negru şi suplu, care-şi ducea singur biscuiţii în bot cînd se întorcea de la cumpărături alături de stăpîna durduliu-sexy şi de prietenul ei, să zicem, culturist; administratorul, mereu activ şi vigilent, care, din cînd în cînd, ieşea cu soţia la o bere şi care acum, cel puţin temporar, şi-a dat demisia din funcţie pentru că nu avem preşedinte; fostul preşedinte, Cristi Greţcu de la Divertis, alias "Iliescu", singurul care, dovedind un real spirit civic, a avut curajul să se lupte cu toţi tulburătorii liniştii şi curăţeniei de sub geamul nostru, aşa cum am declarat chiar şi-ntr-o emisiune TV care s-a făcut despre el; multe femei cu "fiare vechi"; băieţii cu capra de sărbători.Ideea acestei rememorări nostalgice nu mi-a venit numai pentru că îmbătrînesc şi devin melancolică, ci şi pentru că, recent, după o îndelungată lipsă, au apărut doi pui de cîini negri, sub acelaşi geam; dintre care unul a putut fi observat cărînd o uriaşă (pentru el) pungă şi ascunzînd-o fix în spatele termocentralei, departe de ochii fratelui său. Şi pentru că în aceeaşi grădină dosnică, cît de cît îngrijită, şi-au găsit adăpost o serie de pisici, dintre care una de rasă, cu lesă şi bine educată. Ca să nu mai vorbim de aceeaşi (ne păcălim noi cu ideea, de dragul mitologiei) maşină de gunoi, care l-a inspirat pe Luca să devină gunoier, şi continuă să vină în fiecare dimineaţă între 6 şi 7, cu aceeaşi promptitudine a normalităţii. Toate dovedind că, indiferent de vremi şi de numărul mare de migratori la case cu curte, comunitatea de bloc, fie numai cea printr-un ochi de geam, va rămîne, oricît de minimalistă.