Spiritul Parisului e acesta: să te copilăreşti, cumpărînd cu 5 euro o nucă drept cutie de bijuterii sau pentru 500 de euro un fotoliu scobit într-un butoi. Emilio Lamaison ţine butica de 13 ani. A închiriat spaţiul de la un român (!) care locuieşte în apartamentul de deasupra, pe rue Galande. La trei minute de Notre Dame intri, ca-ntr-o poveste, în "Ţara cît un buzunar", cum scrie deasupra vitrinei. Parizienii fideli îi ţin însă adresa "la secret": de Crăciun sau la aniversări dau fuga pe malul stîng al Senei, în buzunarul cu minuni. Brăţări din furculiţe vechi, adevărate, îndoite voluptuos. Cercei negri, ca rămăşiţele unui tango, de-abia încheiat: o coadă de păun deschisă, lucind de ochiul unui nestemat. În butica lui "de buzunar" Emilio ascultă "fado": a venit la Paris din ţara cea mai europeană din toată America Latină, Uruguay. Acolo, muzica e tot timpul melancolică fiindcă mai presus de toate e poezia cuvintelor.Emilio a crescut într-o casă imensă din Montevideo, printre 20 de verişori cu care juca fotbal într-un salon, în timp ce în cel de alături se repetau arii de operă. Tatăl era arhitect, un unchi - dirijor de orchestră. Familia bogată, amestec năstruşnic de sînge francez, italian şi portughez, se mută, după război, în Brazilia. Ca mai toţi intelectualii sau muncitorii din Uruguay au fost alungaţi din paradis din cauza unei descoperiri: cînd s-a inventat poliamida, lîna din Uruguay - mare exportator mondial - a devenit inutilă. Ţara a scăpătat, familiile - de asemenea. Unii şi-au construit un nou paradis, în refugiu, la Barcelona sau la Paris. După studii de economie, Emilio s-a căsătorit cu o pariziancă. Ironia gusturilor: franţuzoaica e mai curînd stilul "pastel", forme clasice, discrete. În prăvălia lui Emilio lucrurile sînt prea colorate, au prea multă personalitate. Mama fetei a vîndut însă o casă, în Franţa, ca ginerele să-şi deschidă butică de artizanat în inima Parisului.În galeria lui de artă, fiecare lucru tăinuieşte o poveste de om. Emilio vinde obiecte făcute de 100 de artişti din Uruguay care trăiesc, fiecare, din altceva. Unul e psiholog, altul funcţionar la o bancă, iar amprentele lor se etalează, pe rafturi, la Paris. Nici un obiect nu e făcut în mulaje industriale, de serie. Iar Emilio n-o să afişeze niciodată eticheta "comerţ echitabil". Pentru că e la fel de impudic să strigi în gura mare "eu nu exploatez oameni", ca un bărbat care ar spune "eu nu violez femei".Ca să lase în fiecare zi iubitei lui cîte un semn, un francez a cumpărat în zece minute o groază de nimicuri isteţe: un inel închis în culcuşul unei coji de nucă; un porumbel zburător din ghips, purtător de răvaş. E secretul, dar şi slăbiciunea buticei lui: de la el nu poţi lua cadouri unei persoane pe care o întîlneşti prima dată. Cînd cumperi e deja vorba de o picătură de iubire. L-am întrebat pe Emilio Lamaison ce obiect, ce personaj ar lua cu sine acasă, din butica lui. Mi-a răspuns scurt, ca un vis întrerupt: "Nimic.". Şi totuşi, bărbatul de 40 de ani rîde ca un copil despachetînd ultimele lăzi cu marfă, obiecte menite să facă bucurie, descoperind încă o idee, o nostalgie, un gînd ingenios, totdeauna unic. O comodă magică, vîndută imediat cu 1000 de euro unui elveţian: trăgeai de un sertar, dar se deschidea altul. Bărbatul care vinde idei artizanale, pe euro, şi vise, pe gratis, nu poate lua nimic acasă din universul lui de poveste: autist, băieţelul său de 8 ani ar sparge tot. Şi acesta e spiritul Parisului: drame fără nume printre străluciri de renume.