Sînt lucruri pe care le făceam altădată, şi care azi, pur şi simplu, nu se mai fac. Nu e vorba aici de nostalgii sau întoarceri, poetice, în timp. E o simplă constatare, dacă vreţi pragmatică şi, inevitabil, amară - pentru că include trecerea timpului, de care rar ne bucurăm. Dar şi benefică, pozitivă, fiindcă, raportată la marele mers al lumii, înseamnă, evident, progres.Pe scurt, gesturile noastre zilnice, ale celor care aveam 20 de ani (ca să nu mai spunem de cei care aveau 30) în 1989, nu mai sînt aceleaşi cu cele din epocile copilăriei şi tinereţii noastre. Şi aici nu mă refer la cele caracteristice epocilor istorice, de genul salutului voios de pionier, al cîntatului lui Trei culori cunosc pe lume în fiecare dimineaţă sau al aşezatului, cuminte, la coadă, pentru un pachet de unt. Ci la gesturile gospodăreşti cotidiene, cele pe care le facem în singurătatea fiecăruia banală, aproape reflex şi, în general, fără conotaţii ideologice. Cum ar fi să ne punem mîncarea la încălzit, să dăm un telefon, să ne bem cafeaua sau să ne călcăm rufele. Gesturile acestea s-au schimbat radical, şi, după ce a trecut o perioadă mai lungă de cînd obiectele care le asigurau dăinuirea au cam ieşit din circuit (ba unele chiar au devenit obiect de muzeu), putem realiza, mai lucid, intrarea într-un nou ciclu, măcar tehnologico-utilitar, al existenţei noastre. Multe obiecte şi obiceiuri din vremea copilăriei noastre, îmi dau seama, pot fi deja catalogate "de epocă", deşi mie, uneia, încă mi se par dureros de fireşti.De pildă, telefonul cu disc. Pe vremuri, nici nu concepeam că aş fi putut apăsa pe butoane ca să dau un telefon. Ca să nu mai vorbim de cel cordless, care îţi permite să fii oriunde cînd suni, inclusiv (sau ades) în baie, ba chiar să faci mai multe lucruri în acelaşi timp, dacă îl dai pe speaker , îi foloseşti căştile, sau pur şi simplu îl ţii cu umărul după ureche. S-au dus vremurile cînd îi cereai operatorului un fir mai lung, sau încă o priză ca să poţi vorbi din bucătărie. Şi cele cînd, în vacanţă fiind, te duceai la poştă ca să dai un telefon acasă, cu fise de 1 leu şi 3 lei, şi, eventual, cu taxă inversă, cînd rămîneai fără bani. Sau cînd centralista îţi făcea legătura, cu o voce metalică (premergătoarea roboţilor de azi) şi te invita în cabina care-ţi era destinată. Ca să nu mai vorbim de interminabilele discuţii, ajungînd uneori la apostrofări, insulte şi reclamaţii, cu cuplajul, un vecin sau o vecină care, atunci cînd apărea pe culoarul blocului, parcă era altcineva decît bestia de la telefon. Acum toate aceste gesturi au fost înlocuite cu mobilele, despre ale căror avantaje ştim cu toţii, dar care, deja, şi-au dovedit şi rolul inutil al comunicării fără putinţă de întrajutorare, ca-n cazul ultimului avion prăbuşit. E mai în micul spirit gospodăresc să ne amintim totuşi de părţile poetico-hilare ale acestora, precum conversaţia pe care am auzit-o pe viu în supermarketul Gima dintre un domn, şi, bănuim, consoarta lui: acesta o întreba, pe mobil, din faţa standului, dacă e OK să-i cumpere Rama cu muzică rusească, de balalaică.Bunicii mei mă trezeau în orice dimineaţă de vacanţă cu Europa Liberă, care nu se asculta pe orice fel de radio, ci pe unul uriaş, vechi şi rusesc, cu butoane mari, care se învîrteau dinafară, şi îmbrăcat într-un material bej. Radioul acela minune prinsese şi BBC-ul, pe timpul războiului, şi-l mai prindea şi acum, împreună cu multe din frecvenţele Europei Libere, în general fără bruiaje. Ca să nu mai vorbim de posturile în toate limbile pămîntului, de la bulgară la arabă, de care dădeai întîmplător. Evident, s-a terminat şi cu mastodonţii ăştia, chiar şi cu cei mai mici. Acum radioul, ca aparat independent, cred că e o raritate în sine, cel puţin în oraşele mari şi bine dezvoltate, el fiind înlocuit ori cu combinele care-l au inclus, ori, şi mai simplu, cu cel de la maşină sau de pe computer. Se pare că gestul rotund, de învîrtire atît a discului telefonic, cît şi a butoanelor, a ieşit şi el din uz, luîndu-i locul unul mai sec şi mai exact - cel al apăsării.Şi la casetofoanele sau pick-up-urile de altădată măcar sunetul se dădea mai încet sau mai tare prin învîrtire. A dispărut nu numai gestul, ci şi suporturile sale: dacă, poate, casetofoane încă mai găseşti, pick-up-urile, ca şi mai complicatele magnetofoane sînt cu certitudine obiecte de muzeu. Discurile, cîndva, cele Electrecord, cu 28 de lei, mari şi negre, au fost înlocuite cu micile şi albele CD-uri. Sau, pur şi simplu, dematerializate total, atunci cînd le asculţi doar ca valuri de sunet luate de pe Internet, în computer.Lista, cu siguranţă, nu s-a sfîrşit şi, aici, va fi completată în (cel puţin) un număr viitor.