Cum se poate defini fericirea, noţiunea cea mai indefinibilă, cea mai abstractă, labilă, retractilă, evanescentă - uite-o nu e!? Cea cu milioane de faţete, cîte capete, atîtea fericiri... Pentru Biblie, fericiţi sînt cei săraci cu duhul. Mărturisesc că am cunoscut o sumedenie de oameni săraci cu duhul şi nu mi s-a părut că înoată în fericirea de a fi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Pentru coafeza mea, întruchiparea fericirii este cacofonica Monica Columbeanu. A te culca cu miliardele pigmeului Iri te transportă, probabil, în orgasme apoteotice.

Cînd eram elevă obişnuiam să copiez într-un caiet (un album cu scoarţe de catifea albastră) citate şi fraze din cărţile pe care le citeam şi care mă impresionau. Una dintre fraze mi-a rămas gravată în memorie şi m-a urmărit pe toată traiectoria devenirii mele: "Singura fericire constă în aşteptarea fericirii". Nu mai ştiu cine a spus-o, iar caietul nu mai există. Iată deci fericirea pe post de Godot. Şi toată viaţa, adolescenţa, maturitatea, bătrîneţea am aşteptat-o, deci s-ar presupune că am fost fericită. Toată viaţa am aşteptat ceva, ceva la fel de indefinibil ca şi fericirea. Ceva care urma să mi se întîmple, ceva nu cu caracter de revelaţie - n-am crezut niciodată în revelaţii -, ci ceva care urma să-mi deschidă orizonturi nebănuite, care să-mi schimbe calea şi calitatea vieţii. Şi n-a venit, sau poate că a venit şi nu m-a găsit acasă, sau poate că am trecut pe lîngă acel ceva fără să-l observ. Am avut parte de un itinerar existenţial banal şi rectiliniu, fără cotituri spectaculoase, fără schimbări de direcţie. Punctat de clipe răzleţe de fericire sau mai curînd de satisfacţii, de orgolii gîdilate, de bucuria împlinirilor profesionale. Oare suma acestora să fie fericirea? Un conglomerat de mici satisfacţii, de mici bucurii? Trecătoare, perisabile, repetabile, reversibile şi iar perisabile? Unele idilizate, idealizate azi, în amintire. Ce cosmetician iscusit e memoria! Cum se pricepe să aureoleze banalul! Da, am trăit frînturi de fericire, o ardentă primă dragoste adolescentină, cursurile olimpiene ale lui Tudor Vianu, o căsătorie armonioasă care a rezistat cu brio 60 de ani, călătorii - prima vizită la Londra, Parisul, Veneţia, Coasta de Azur, clipe de catharsis la Vatican, în mari muzee şi catedrale ale lumii, multă muzică, mîndria cronicilor elogioase la traducerile mele, satisfacţia unei munci pasionante, apreciate. Toate însă contracarate, neutralizate, uneori aproape anihilate de antiteze ale fericirii: boli, operaţii, război, morţi tragice ale celor dragi, eşecuri, dezamăgiri, traume şi spaime, însingurări. Care pe care? Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Numai că cele rele nu prea sînt lavabile, iar cele bune nu sînt adunabile.

Şi mai cred că există o vocaţie a fericirii, vocaţie de care eu sînt lipsită. Ca să poţi cunoaşte fericirea, trebuie, în primul rînd, să te simţi bine în pielea ta, să te ai bine cu tine însuţi, să te placi. Or, eu nu m-am plăcut niciodată, nu sînt genul meu. În tinereţe eram frămîntată de felurite complexe, care s-au atenuat, dar n-au pierit total. Complexele (a nu se citi complexitatea) constituie una dintre raţiunile pentru care nu mă plac. Nu mă iubesc. De cînd mă ştiu, mi-am iubit foarte-aproapele mult mai mult decît pe mine însămi. Aşa încît n-am putut oferi fericirii un sediu prea ospitalier.