Duminica după-amiază e poate momentul cel mai liniştit al săptămînii. Lumea e calmă şi, de obicei, chiar şi treburile de peste week-end s-au încheiat. Tihna după-amiezii e perturbată doar de apăsarea surdă a grijilor săptămînii următoare, care se îngrămădesc încetişor şi imperturbabil în minte, asemeni norilor la orizont. Cerul cel adevărat, deşi plin de soare, e şi el presărat cu mici norişori albi şi pufoşi. Din aceia în care copiii văd tot felul de forme. Mereu m-am întrebat de ce norii de pe cerul Londrei sînt altfel decît la Bucureşti şi de ce seamănă foarte mult cu cei pe care mi-i amintesc din copilărie, pe un cer albastru, ca de munte. Unde s-a dus smogul? La Bucureşti?În orice caz, aşa e cerul, duminică 28 august, deasupra parcului de la Hampton Court (Versailles-ul englezesc). O grădină cu pomi tăiaţi în formă de piramide, cu flori de toate culorile, cu fîntîni pline de peşti roşii şi portocalii şi cu un gazon pe care oamenii stau la soare sau la umbră. Unii au venit chiar la picnic. Şi mănîncă în curtea palatului. Oameni de toate rasele şi culorile, care se bucură de tihna duminicii şi a gazonului englezesc. Scena are ceva din tablourile lui Edouard Manet. Doar că bărbaţii nu poartă joben, iar femeile nu sînt goale (din păcate). Înăuntru, în palat, nişte tipi explică ceva despre cel de-al doilea război mondial. O temă recurentă în toată Anglia. De la emisiunile TV pînă la afişe, reclame şi muzee. Churchill şi Hitler sînt peste tot. Parcă războiul s-ar fi încheiat acum vreo cîteva luni (prin comparaţie, despre atentatele din iulie aproape că nu se mai vorbeşte). Mai devreme, un portar al palatului mi-a spus că el îi credea pe bulgari nişte oameni foarte răi ("nu numai pentru că au luptat de partea nemţilor"). A citit apoi în Harry Potter că sînt de fapt nişte tipi minunaţi şi a început să creadă că aşa e. Apoi m-a măsurat o clipă (îi spusesem că sînt din România). "Despre voi n-am citit nimic", a conchis, dînd din cap în semn că nu ne acordă prea mari şanse.În sfîrşit, parcul e superb, dar ceva nu mă lasă să mă bucur pe deplin de el. Grijile zilei de luni? Depresia începutului de săptămînă revărsată înapoi către duminică? Nişte copii se joacă în apropiere. Se caţără în copaci. Părinţii lor stau ceva mai departe pe o pătură. Sînt arabi. Îi aud cum se strigă. Pe unul din copii îl cheamă Yassin, pe celălalt Joseph. Micul Joseph (?) e arab. Sau aşa îl consider eu, avînd în vedere tenul său... al părinţilor... basmaua mamei. Intru în vorbă cu el şi-l întreb de unde e. Îmi răspunde într-un mod răspicat şi aproape în poziţie de drepţi: "Din Anglia. Dar dumneavoastră de unde sînteţi?". Hm... Îi răspund. Mă priveşte nedumerit şi ridică din umeri. Cunosc aşa de bine reacţia... Sînt dintr-un loc ciudat, nici Bulgaria, nici Rusia, deşi de pe acolo de undeva. Nici din Italia şi nici măcar din Portugalia, deşi limba are ceva asemănător. O ţară de niciunde, un individ de nicăieri, curios, dacă nu cumva chiar suspect. Poate că de aia nu-mi tihneşte după-amiaza pe gazonul englezesc.Londra, 8 august 2005