Acum cîteva luni a fost scos un compact disc cu "Cele mai dragi melodii ale ultimei sute de ani". O selecţie a celor mai populare cîntece, potrivit preferinţelor cititorilor Jurnalului naţional. Ca orice selecţie, chiar pe bază de vot, poate fi desigur supusă criticilor, dar, pe de altă parte, într-un singur CD nici nu poţi satisface toate gusturile şi părerile. Nu încap decît 24 de cîntece. În frunte e chiar Dan Spătaru cu "Drumurile noastre toate" şi cu încă o melodie celebră: "Trecea fanfara militară". (Dan Spătaru a devenit un fel de figură emblematică şi voi reveni asupra acestui lucru.) Gică Petrescu e bineînţeles şi el la loc de cinste (şi mai ales cînd vorbeşti de suta de ani muzicală, nu-l poţi ignora) cu "Du-mă acasă, măi tramvai" şi "Căsuţa noastră". CD-ul mai cuprinde cîteva cîntece vechi, dar oricînd plăcute: "Iubesc femeia" şi "Zaraza" cu Cristian Vasile, "Truli, truli", cu Titi Botez, sau "Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara" cu Jean Moscopol. Nu sînt uitate şlagărele din ultimii ani ai comunismului: "Ani de liceu" cu Stela Enache sau "Casa mea" cu Angela Similea. Dar mai e şi un cîntec de pe la începuturile comunismului: "Macarale" cu Trio Grigoriu. Nu cred că, la vremea cînd a fost scris, a existat vreo undă de ironie în el. Mai mult ca sigur era o căcănărie făcută la comanda "proletariatului" comunist. Astăzi însă pare cool (la fel ca şi tricourile cu Che Guevara). În sfîrşit, această selecţie nu face decît să ne pună în faţă o oglindă. Că ne place sau nu, ăştia sîntem. Astea-s cîntecele noastre de muzică uşoară, mai bune sau mai rele, pe care le-am tot fredonat, dacă nu cumva le mai fredonăm şi astăzi. Se poate însă observa că din chimia succesului poate lipsi chiar şi talentul. Se spunea că, din păcate, caracterul nu are de-a face cu talentul, că poţi fi un mare artist şi, în acelaşi timp, un mare ticălos, ceea ce anii de comunism au demonstrat cu prisosinţă. Mi se pare însă că se poate merge şi mai departe observînd că nici talentul nu are nimic de-a face cu succesul. Adică poţi avea mare succes fără să ai talent propriu-zis. Se spunea, de exemplu, despre Dan Spătaru - Dumnezeu să-l ierte - că are un timbru cald, cu totul excepţional. Femeile mureau după el, deşi nu era prea clar de ce. Eu însă, de cînd mă ştiu (şi ca mine mulţi alţii), nu m-am putut elibera de partea aceea... mai răgită a sonorităţilor sale vocale. Cel puţin pînă cînd Dan Spătaru a murit. Pentru că acum - trebuie să recunosc - am o oarecare nostalgie ascultînd "Trecea fanfara militară" sau altele ale lui. Şi tot cam aşa e, de exemplu, şi cu filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ţin minte că pe vremea studenţiei eram revoltat că Sergiu Nicolaescu putea avea pretenţia că e un regizor mult mai bun decît Mircea Daneliuc sau Dan Piţa, de exemplu. Pentru mine şi colegii mei, Glissando era o capodoperă şi un act de frondă la adresa comunismului, iar Cu mîinile curate era un film pentru copii tîmpiţi, făcut "cu voie de la poliţie". Astăzi - dacă m-ar întreba cineva - mai degrabă aş vrea să revăd Cu mîinile curate. Percepţiile se schimbă. În plus, nimeni n-a uitat replica "Nu trage dom' Semaca!", în vreme ce despre Glissando nu se mai ştie nimic. N-aş spune că Sergiu Nicolaescu e mai bun ca Mircea Daneliuc. Dar, cu siguranţă e mai important (cel puţin în conştiinţa oamenilor). La fel ca şi Dan Spătaru, faţă de alţii care, poate, păreau mai meritorii.libertatea de impresie