Mi-i închipui pe jurnaliştii francezi fericiţi ori de cîte ori Nicolas Sarkozy iese la lumina zilei. Are omul ăsta un asemenea instinct al rampei, încît camerele de filmat, într-un freamăt continuu, de adolescente aşteptîndu-şi idolul, trec, la cea mai mică adiere prezidenţială, automat pe Rec.Cînd Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, s-a afişat prima dată cu artista Carla Bruni la Disneyland, s-a vorbit despre diversiune: un parfum de idilă la cel mai înalt nivel era în măsură să escamoteze prea controversata strîngere de mînă între demnitarul Franţei şi Muammar Ghaddafi, invitat oficial la Paris.Cînd, de Sărbători, îndrăgostiţii s-au plimbat pe Nil, luîndu-şi apoi zborul un week-end la Petra, în Iordania, presa a hotărît că imaginea unui preşedinte "petrecăreţ" este indecentă alături de slaba putere de cumpărare a francezului de rînd şi de inflaţia prevăzută pentru 2008, plină de avînt. Zvonul unei nunţi apropiate, pe 9 februarie, a pus paie pe foc, într-o societate în care cultura celebrităţii face din politicieni vedete similare cu cele din show-biz. În această ambianţă excitată, conferinţa de presă a şefului statului francez la început de an a fost aşteptată ca o superproducţie de răsunet. În sala de gală a Palatului Élysée s-au strîns, ca la un eveniment monden, peste 600 de jurnalişti, dar şi întregul Guvern, în frunte cu premierul. Timp de două ore şi zece minute, preşedintele Sarkozy şi-a detaliat convingerile politice şi s-a dezmierdat, ca un amoureux maudit. N-a ezitat să afirme că în 2008 va dispărea săptămîna de lucru de 35 de ore, că şi-ar dori o televiziune publică fără publicitate, că imigranţii vor fi drastic aleşi pe sprînceană. Cîteva ore mai tîrziu, acţiunile celui mai important post privat TV, TF1 - dirijat de prietenii săi -, au crescut simţitor. De la politică şi economie la viaţa privată n-a fost decît o nuanţă de ton şi de alint: "Chiar şi un preşedinte are dreptul la fericire". Jucînd o comedie ief-tină, şi-a arătat mîna cu degetul inelar încă liber, ca ultimă dovadă concretă a transparenţei faţă de presă: "E ceva serios... Dar sînt şanse să aflaţi despre asta după ce se va fi întîmplat deja". La cîteva luni de la divorţul de Cecilia, Sarkozy a anunţat că se pregăteşte de nuntă. Ironie a sorţii, în republica sa franceză, promisă egalităţii între femei şi bărbaţi, o lege anacronică pare să interzică fostei soţii, nu şi bărbatului, posibilitatea de a se recăsători mai devreme de şase luni de la divorţ.Franţa trăieşte însă o poveste de dragoste şi mai profundă: îndrăgostiţi lulea de preşedintele lor, jurnaliştii îi adulmecă orice urmă, îi aşteaptă orice zvîcnet al firii sale nărăvaşe, delicios nesupusă. Această pîndă exacerbată declanşează o logoree mediatică de proporţii, una care se hrăneşte din propria transă. Cîndva, în octombrie, Sarkozy a uitat să spună naţiunii că l-a durut în gît şi a fost cîteva ceasuri la spital. Ştirea s-a revărsat, zilele trecute, ca un val de sînge proaspăt, prin toate canalele mediatice, în buclă. Jurnalistul unui post de radio a apreciat că o banală anghină n-ar trebui să ducă neapărat la publicarea unui buletin de sănătate prezidenţial, dar i-a invitat pe ascultători să gloseze în direct, zeci de minute, pe aceeaşi temă. Cu un preşedinte prea lucid şi o presă prea îndrăgostită, de idilă profită, clar, un singur partener. Dacă în întîlnirile cu presa întrebările către preşedinte mai au ghimpi e şi pentru plăcerea spectacolului declanşat: Nicolas Sarkozy îşi revarsă atunci farmecele în deplină legalitate şi în deplină conştienţă a perfectei maşini de comunicaţie care este. Laurent Jauffrin, directorul cotidianului Libération, cel mai bine vîndut ziar din Franţa, l-a întrebat, la conferinţa de presă, dacă stilul său despotic, omniprezent, nu seamănă cu instaurarea unei "monarhii elective". A urmat un fel de desen animat de înaltă clasă, cu un motan care s-a jucat cu o plăcere enormă cu şoarecele său, înainte de a-l înghiţi. "Numai atît aţi putut, Monsieur Jauffrin?... Dacă e monarhie atunci înseamnă ereditate...Voi fi fiind poate fiul nelegitim al lui Jacques Chirac care m-a pus pe tron?" În şarja spumoasă, răspunsul politicianului s-a strecurat pe nesimţite, după cum pisica întotdeauna cade în picioare: "Nu, înseamnă să-mi asum responsabilităţile". La conferinţa de presă de început de an a instituţiei prezidenţiale franceze s-a rîs copios: în faţa a peste 600 de jurnalişti, Nicolas Sarkozy a fost un One Man Show glorios, iar Palatul Élysée - o sală de spectacol eficientă, rentabilă. În culise, Carla Bruni, fost manechin, cîntăreaţă, probabil că jubila la gîndul că sala era deja bine încălzită. Dacă de iubire e vorba, atunci e oarbă. Cu un preşedinte prea lucid şi o presă prea îndrăgostită, de idilă profită, clar, un singur partener.