Ion Barbu, prietenul și caricaturistul nostru, a îmbogățit „planeta Petrila“ cu încă un muzeu: cel al Instalatorului Român. Cum și de ce ne explică el însuși.

 

De ce tocmai Muzeul Instalatorului?

Pentru că Muzeul Minerului există deja, iar apariţia Muzeului Sudorului şi al Lăcătuşului este iminentă.

E doar al instalatorului român sau și al celui de aiurea?

Datorită globalizării, se pare că întreg mapamondul se bucură de talentele lui Dorel. De altfel, lozinca sub care defilează muzeul este: „Instalatori din toate ţările, uniţi-vă!“

Muzeul ăsta a luat în calcul și sensul cuvîntului „instalator“ și pe cel al lui „instalație“? În ce fel le-ați combinat?

Cum se îmbină întotdeauna utilul cu plăcutul, sacrul cu profanul şi sacul cu petecul.

De ce tocmai la Petrila? Ce se întîmplă, de fapt, acolo? Există un întreg… complex muzeal barburian: muzeul Pompadou, Casa memorială „Ion D. Sîrbu“, Muzeul Mamei. Puteți să ne spuneți cîte ceva despre fiecare din ele?

Ctitoriile mai sus-amintite există la Petrila, pentru că acolo oferta a fost mult mai mare decît cererea. Am cerut autorităţilor locale să aloce un post plătit la fiecare obiectiv menţionat. Rezultatul: dacă ei au închis mina, am închis şi noi muzeele.

Ce înțelegem, de fapt, prin „muzeu“? Care e conceptul dumneavoastră, ce fel de muzee vreți să faceți? Cum expuneți și de ce?

Eu înţeleg, dar multă lume nu pricepe, că un muzeu este un organism viu. Adică plin de viaţă, cu multă culoare în obraji şi care creşte în fiecare zi. Nu ca Făt-Frumos, ci ca Făt-Deştept. Muzeul din Petroşani e o provocare imensă pentru o zonă cantonată încă în realismul socialist unde muşchii minerului mai parazitează creierul concitadinilor.

Ce conține, în detaliu, Muzeul Instalatorului? Scule? O istorie a instalatorului? Care este scopul lui, „ce vrea să spună… artistul“?

Asta cu „scule“ mi-a plăcut mult. Mă gîndesc să deschid o anexă a muzeului cu titulatura SCULĂRIE (instrumente pentru sculat). Acum, serios vorbind, aproape tuturor exponatelor li s-a aplicat definiţia lui Bergson: „Le rire est du mécanique plaqué sur du vivant“ sau, à la roumaine: „du vivant plaqué sur du mécanique“. Scopul muzeul e simplu, tovarăşi: să transformăm Valea Plîngerii în Valea Rîderii. Cum zicea, de altfel, Ion D. Sîrbu: „Fericiţi cei ce încă mai pot rîde.“

Scrieți că muzeul este un omagiu adus lui Magritte, „artistul care ne-a dovedit toată viața că lucrurile nu sînt așa cum le vede lumea“. Puteți dezvolta…?

Întreg muzeul pleacă de la manifestul magrittean „Ceci n’est pas…“. În muzeu este o copie miniaturală a celebrului Ceci n’est pas une pipe, încadrată într-un alt tablou în care scrie Ceci n’est pas un tableau. Obiectul este plasat pe un perete pe care scrie, evident, Ceci n’est pas un mur, care perete face parte dintr-un muzeu pe care scrie, logic, Ceci n’est pas le Musée de l’Installateur Roumain. Iar lucrurile ar trebui să meargă mai departe: la intrarea în Petroşani să apară un panou cu inscripţia Ceci n’est pas une ville, apoi la intrările în ţară inscripţii cu Ceci n’est pas un pays, culminînd cu Bruxelles-ul, unde pe un banner uriaş să troneze Ceci n’est pas l’Union Européenne.

Care e povestea Matisse-ului expus în muzeu?

Am renunţat de bunăvoie la programul Rabla şi am cedat Muzeului maşina din autobaza personală. Mi s-a părut un schimb avantajos să dai o vechitură de Matiz pe o prospătură de Matisse.

Cum ați ales spațiul pentru muzeul ăsta, cum alegeți spațiile în general pentru muzeele pe care le-ați făcut?

Sigur e că nu eu aleg spaţiile pentru muzee. Poate că ele mă aleg pe mine. Pentru că, în general, sînt clădiri părăsite, bătrîne, lipsite de apărare şi roase de boli. Eu sînt acela care crede că tuturor, fiinţe sau lucruri, trebuie să le mai acorzi o a doua şansă. Cred într-o viaţă viitoare a clădirilor, unde o casă de colonie poate deveni un muzeu de literatură, o sală a pompelor poate fi peste noapte un centru Pompadou; ori o grădiniţă se poate da peste cap, transformîndu-se într-un muzeu al instalatorului.

De unde vă luați exponatele? Puteți să ne spuneți povestea măcar a unora dintre ele?

Exponatele nu le iau, ci le produc. Materia primă este piaţa şi viaţa second-hand din Valea Jiului.

Ce loc ocupă cuvîntul, în relație cu obiectele expuse?

Primul loc ar trebui să-l ocupe vizitatorii care să rămînă muţi de admiraţie. Pe locul doi mi-aş dori să fie proştii care nu pricep nimic, dar e musai să-şi dea cu părerea. Al treilea loc ar fi al snobilor care, ţîţîind din buze şi dinţi, pot să exclame plini de importanţă: INTERESANT! Pe ultimul loc, dar nu cel din urmă, acei competenţi la fel de egali cu tine care se simt datori să-ţi dea sugestii sau să pluseze peste ceea ce ai considerat tu ca definitiv încheiat. Revenind la întrebare, acest muzeu ar trebui să fie în totalitate, precum cele mai bune desene ale mele, fără cuvinte. Am făcut o concesie însoţind unele instalaţii cu cîteva vorbe de duh. Duh profan, of course.

Cu cine lucrați? Care este echipa dumneavoastră?

Îmi pare bine să amintesc aici şi acum minunata mea echipă de voluntari, fără de care muzeul prezent n-ar fi fost gata azi: Gheorghe Groza, Gaby Nyaradi, Cristina Şandor, Carolina Miron, Dodi Şandor, Rolly Szedlacsek, Sorin Giurea, Ina Berar, Teodora Coman, Maggie & Iulia Mikola, Rodica & Florin Glonţ, Andrei Dăscălescu, Camelia Toma. Aproape toţi petrileni. Apelul către petroşeneni pentru voluntariat, făcut pe o reţea de socializare, a dat rezultat zero.

Mai există un asemenea muzeu în lume? Dacă da, unde? Ați luat legătura cu el? Ce reacții au avut cei care au vizitat muzeul?

La fel ca Flaubert cu a sa celebră remarcă „Madame Bovary c’est moi!“, şi eu aş putea spune: „Le Musée de l’Installateur Roumain c’est moi!“ Aşadar nu cred că mai există un asemenea muzeu, nici în Petroşani, darămite în lume. Pe cei mai informaţi decît mine i-aş ruga să-mi arate un muzeu identic pe lumea aceasta şi‑l dărîm cu mîna mea.

Înțeleg că sînteți cavaler decorat cu ordinul „Steaua României“. Puteți să ne împărtășiți ceva din epopeea acestei decorări?

„Decorarea“ mea cu „Steaua României“ este cel mai bun exemplu despre cum îşi bate joc ţara de tine. Epopeea acestei batjocuri („Steaua României“ din cutia de pantofi) o puteţi citi în volumul colectiv Ultima dată, apărut la editura ART. Ca să scutesc cititorul de lectura unui text care poate să-i provoace traume emoţionale, vă spun pe scurt: ba am „Steaua României“, ba n-o am! Îmi doresc din toată inima s-o returnez Administraţiei Prezidenţiale, dar, ca să fac gestul acesta, ar trebui s-o primesc, cum de altfel zice Monitorul oficial c-aş fi primit-o. Şi, cum sînt omul soluţiilor, îi dau eu una lui Iohannis: dacă tot i-o luaţi lui Tökés, daţi-mi-o mie! La un inventar aţi ieşi bine. Plus cu minus dă zero, nu-i aşa, dom’ profesor?

Cum e Petrila văzută în țară și aiurea?

Răspunsul la această întrebare sper să-l dea amicul Andrei Dăscălescu, cel care de ceva amar de vreme lucrează cu sîrg la documentarul artistic Planeta Petrila. Dacă lucrul acesta se va termina în toamnă, cum şi-a propus, de altfel, România şi lumea întreagă vor afla cine este, de unde vine şi unde dracu’ se îndreaptă Petrila asta fără mină şi căreia nu-i lipseşte decît minerul.

Și, pentru că nu puteam termina altfel, ce planuri de alte muzee mai aveți?

Am totul pregătit pentru un Poetry Museum. Caut: a) un spaţiu potrivit; b) nişte bani europeni; c) un administrator care să nu-i fure; d) un primar deştept. Aştept un răspuns pe adresa redacţiei. Exclus: „Bă, da’ pretenţios mai eşti! Hai sictir!!!“

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: A. Dăscălescu