Împrumutînd o percepţie populară şi extraliterară, s-ar putea spune că, fără a fi scriitori profesionişti, mai apropiaţi în idei şi în spirit faţă de Steinhardt decît Noica sau Ţuţea, s-au dovedit a fi personalităţi precum Doina Cornea, Ion Raţiu sau Corneliu Coposu. Ascultîndu-i pe ei, ne-am fi putut imagina ori am fi putut aproxima pe ce teme şi în ce direcţii s-ar fi desfăşurat discursul lui N. Steinhardt după căderea comunismului. În convorbirile cu Mircea Ciobanu, regele Mihai I al României se situează, la rîndul său, pe o poziţie surprinzător de asemănătoare, abordînd cîteva dintre temele care făcuseră carieră şi în textele steinhardtiene, precum lupta împotriva totalitarismului, refuzul sinonimiei dintre trăirea creştină şi cedare, laşitate ori cucernicie tîmpă, necesitatea definirii creştinului prin faptă etc.

Pasajul selectat mai jos, de pildă, rod al unor convingeri existenţiale întărite într-o viaţă de om, pare a fi plămădit din aceeaşi substanţă ca meditaţiile omonime din Jurnalul fericirii, în care era denunţată şi sancţionată echivalarea eronată a creştinismului cu prostia, cu imbecilitatea, cu slăbiciunea ori cu compromisul: „Despre credinţa în Dumnezeu se spune că înmoaie inimile şi caracterele, le face slabe şi le pune, într-un fel, la dispoziţia oamenilor mai puternici. Nu e aşa, nu e adevărat, decît, poate, dacă ea, credinţa omului, nu este unită cu fapta. Dacă este unită cu fapta, credinţa noastră ne întăreşte, se face scut în faţa necazurilor. A fi creştin este un mod de existenţă, nu a face din tine membrul unei asociaţii sau al unei confesiuni. Nu e de ajuns să cunoşti fundamentele credinţei, pentru că aşa orice teolog ar fi mîntuit. Sînt oameni simpli, care nu-şi bat capul cu dogmele, dar care ştiu să se roage şi care au convingerea nestrămutată că rugăciunea lor este ascultată. Se vede în felul de viaţă al omului dacă credinţa lui nu este numai o însuşire de precepte. Nici naziştii, nici comuniştii nu-i iubesc pe cei care se apropie de Dumnezeu cu toată puterea lor de credinţă. Pentru că aceştia nu se mai lasă minţiţi. Un creştin adevărat este o fiinţă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparţine adevărului, şi adevărul ne eliberează” (Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, 2004).

Faptul că, la prima sa vizită întreprinsă într-o ţară majoritar ortodoxă, în mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a avut pe buze, mai presus de altele, numele lui Steinhardt, elogiat ca o „excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine”, este mai mult decît sugestiv. Pe Alexandru Paleologu îl entuziasmează de-a dreptul, acesta declarînd, într-un interviu acordat lui Florian Roatiş: „Pentru mine, faptul că Papa l-a pomenit pe Nicu Steinhardt face mai mult decît un Premiu Nobel”.

Departe de a se fi impus în calitate de critic literar, Steinhardt ilustrează, totuşi, un caz paradigmatic pentru categoriile subversiunii şi întru totul relevant pentru maniera în care a fost receptată, de pildă, literatura anglo-franceză în Estul european al deceniilor opt şi nouă. Nici una dintre cele două vîrste ale subversiunii steinhardtiene, nici cea interbelică, a antiutopiei satirice, şi nici faza postbelică, a unei autentice rezistenţe prin cultură, cînd scriitorul trece dincolo de limita expresiei culturale impuse de autoritate, ca un liant între nişele culturale şi cele politice, nu sînt confiscate de registrele duplicitarului. Prin cele două vîrste ale subversiunii menţionate, Steinhardt apare, în fapt, ca un caz paradigmatic pentru destinul acestei metode în literatura română a secolului al XX-lea, în sensul în care amintita „evoluţie” a strategiilor evocă, în sine, cele două vîrste ale antiutopiei româneşti: dacă în prima parte a veacului, scrie Bogdan Creţu, încercări precum Din ţara măgarilor. Însemnări de Ştefan Zeletin ori Tabletele din Ţara lui Kuty ale lui Tudor Arghezi se mărgineau, încă, la satiră, la „pamflet scrîşnit”, dar nu echivalau cu un „semnal ultimativ”, în schimb, odată cu Lobocoagularea prefrontală, bucata lui Vasile Voiculescu, redactată în 1948, tonul se schimbă destul de radical, iar antiutopia se apropie vizibil de celebrele modele impuse de Zamiatin, Huxley, Orwell sau Koestler.

Spre deosebire, însă, de antiutopiile occidentale, înzestrate cu putere de previziune, cele româneşti sînt mai degrabă retrospective, scrise deci în cunoştinţă de cauză şi stîrnite de efectele utopiei comuniste: ele nu anunţă, ci mărturisesc. Este o idee redată subversiv şi de vîrtejul „suprarealist” al primelor pagini din Jurnalul fericirii, recurentă la Steinhardt, şi pe care criticul ieşean o rezumă livresc, punînd în relaţie de contrast imaginea cvasinostalgică a „ciudatelor fantoşe urmuziene”, care „debordau de vitalitate” pe lîngă individul transformat de antiutopiile totalitare în maşină, în fiinţă mecanoformă (Utopia negativă în literatura română, Cartea Românească, 2008).

Fireşte, în lumea literară postbelică există multiple faţete ale conceptului de subversiune; există, bunăoară, şi o falsă subversiune, pe care unii cercetători o pun în legătură cu experimentul aproape inofensiv ori livresc-sediţionist al textualiştilor Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun sau cu influenţa Noului Roman în proza (autointitulată) „ilizibilă” a lui Norman Manea, ori chiar aceea a producţiei literar-filozofice a Şcolii de la Păltiniş, retrogradată (convingător) de Gabriel Andreescu în categoria mai largă a „existenţei prin cultură” (de urmărit, în oglindă, deconstrucţia acestei false subversiuni în studiul lui Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, respectiv poziţia diferită, dar nu mai puţin echilibrată, a lui Gheorghe Perian, încercînd să elucideze originile intelectuale ale Revoluţiei române din 1989: „Izolate şi cu ecou mai degrabă redus, faptele sediţioşilor n-au avut puterea să clatine cîtuşi de puţin stabilitatea regimului, dar i-au erodat prestigiul, au izbutit să-i risipească aura şi să-i diminueze considerabil forţa de atracţie pe care o exercita asupra debutanţilor”, în Studii de literatură română recentă, vol I: Teme şi motive literare în proza scurtă, Limes, 2016).

Înseşi delimitările lui Steinhardt sînt relevante în acest sens, de la distanţa luată faţă de structuralism la programul – accesat în comun cu Al. Paleologu – de dezinstalare a aplicaţiilor noiciene, captive în atemporal, şi pînă la rezervele faţă de viabilitatea proiectului textualist de tip Crăciun & Nedelciu (v. N. Steinhardt, „Gheorghe Crăciun, Acte originale / copii legalizate”, în Steaua, nr. 8/1983, respectiv „Antibiotice pentru răceli benigne”, în Viaţa studenţească, nr. 40/1983). Nici stagnarea în proiect sau evazionismul gratuit al optzecismului nu îl încîntă. Din acest punct de vedere (extraliterar), refuzul poeticii optzeciste va face carieră, după 1990, mai ales într-o formulă extrem de inspirată a lui Bogdan-Alexandru Stănescu: „Nu poţi scrie o poezie total autoreferenţială, livrescă pînă la sîngele hîrtiei, cînd într-o cofetărie vezi o mamă care-şi linge linguriţa după ce a dat fetiţei să mănînce dintr-o prăjitură ordinară. A ignora faptul că trăim într-o societate mizerabilă, într-o ţară demnă de teatrul absurdului ar fi cea mai mare trădare faţă de condiţia de scriitor”, v. Marin Mincu (coord.), Generaţia 2000 (Cenaclul Euridice), Pontica, 2004.

Spre deosebire de profilul optzeciştilor, pentru Steinhardt livrescul este cu adevărat funcţional slujind o natură aluzivă, subversivă, după cum, spre a forma un nucleu rezistent în interiorul unui mediu represiv, nişele culturale trebuie să le informeze ori să le servească pe cele politice. De aceea, soluţiile livreşti, seducătoare mai ales sub aspect literar, enumerate în celebrul „Testament politic” nu sînt chiar atît de lipsite de aplicabilitate socială, pe cît şi-au imaginat unii comentatori, cîtă vreme ele sînt injectate şi vehiculate într-un mediu inchizitorial. Privirea retrospectivă şi bogata literatură memorialistică apărută după 1990 scot la iveală faptul că nu doar cazurile excepţionale, de tip Doina Cornea, au reuşit să algoritmizeze şi să ipostazieze aceste „soluţii” şi că, adesea, reacţiile spontane ale anumitor indivizi, în situaţii de tip-limită şi cu precădere în deceniile opt şi nouă, infirmă pronosticul unei laşităţi generalizate. O notă, de pildă, din jurnalul lui Eugen Negrici, datată „4 noiembrie 1978” şi urmată mai încolo de o concluzie celebră (apreciată cu fervoare şi de către Steinhardt), scoate la iveală faptul că, uneori, fisura poate surveni (sau „eroul” poate ţîşni), în chip surprinzător, dinăuntrul unor categorii sociale nebănuite a întreţine capacitatea unei contestări frontale: „Cenaclul Macedonski (oblăduit de Marin Sorescu). Poeta Ioana Dinulescu, gravidă în stadiu avansat, ignorînd reguli şi tabuuri, denunţînd tagma poeţilor de partid, spunînd orice, înjurînd oricît (şi fără precauţie...), fără ca vreunul din cei de faţă – între care şi oamenii puterii – s-o privească, s-o mai privească, cu ostilitate, ca altădată. O libertate incontrolabilă, un curaj uimitor şi de invidiat. Maria cîştiga, cum s-ar zice, statutul intangibil al Fecioarei. Devenea de neatins fiindcă, purtîndu-şi pruncul, părea vulnerabilă. Libertatea pe care ţi-o dă condiţia unei fatalităţi: nebunii, bolnavii, gravidele, muribunzii; în genere, mai ales femeile şi slăbiciunea... «Opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea». (Kierkegaard)” (Sesiunea de toamnă, Cartea Românească, 2015).

Prin urmare, nu soluţiile de supravieţuire într-un mediu represiv îi evocă lui Steinhardt categoria utopicului. Din contra, mesajul său, pe fundalul proiectelor funeste derulate de ideologiile politice totalitare, este acela că himerele trebuie înfruntate. Inclusiv în plan cultural, dincolo de naivitatea jucată a celui care, doar în aparenţă, îşi validează fără discernămînt interlocutorul, se află o luptă frenetică şi precis orientată împotriva exceselor criticii biografiste, a pretenţiilor de universalitate ale istoriei pur „cantitative”, a descompunerii integrale a personajului în „Noul Roman” etc. Eseistul şi criticul cultural apropie, în palierul estetic, noţiunea de utopism de formulele unui exclusivism de sorginte pozitivistă, invariabil tehnicizant, formalizant, structuralist etc., supunînd-o, în scrierile sale, unei permanente hărţuiri, unei eroziuni lente, dar ferme, durabile şi rodnice.

(acest fragment este o avanpremieră a volumului Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, recent apărut la Editura OMG)

Adrian Mureșan este eseist și critic literar.