Relaţia dintre cotidian şi artă a fost tot timpul un subiect "tare" de-a lungul istoriei artei. N-am să intru în istorii inutile, ci am să mă rezum în a sesiza că o bună parte din retorica postmodernistă tratează tocmai relaţia realitate artistică-cotidian banal. Un corolar modernist al ideii "artă pentru artă" este acesta: artiştii produc obiecte separate de statutul obiectului cotidian. Ei produc obiecte de artă. Odată cu ready made-urile lui Duchamp, ideea se relativizează. Arta va intra într-un concubinaj din ce în ce mai aprins cu viaţa şi obiectele ei. Dar nu numai cu aspectele intense, cvasieroice sau tragice ale vieţii. Ci şi cu banalul ei. Cu pauzele lungi şi dese care alcătuiesc marea parte a vieţii fiecăruia .În expoziţia "Filme" a lui Josef Dabernig de la MNAC (curator Florin Tudor) e vorba aparent tocmai despre lungile momente de umplutură din viaţa noastră. Sau, mai precis, cum trebuie ele filmate sau privite în aşa fel încît să devină un eveniment cu "aură". Auzisem de curînd de o statistică a principalelor activităţi umane. Pe primul loc era de departe somnul. Urmau "privitul la TV" şi "munca". "Cititul" era pe locuri codaşe. Undeva, foarte bine plasat în top, era "mersul cu maşina" şi "statul în trafic cu maşina". Ei bine, Darbenig îşi filmează cu scrupulozitate maşina într-un parcurs lung, plin de peisaje răpitoare. Interesul fotografului din film (Lancia Thema, 2005) nu se orientează spre peisaje, ci mai degrabă spre propria maşină, devenită vedetă. În alt film (Wisla , 1996), timp de 8 minute camera filmează reacţiile a doi oameni la un presupus meci de fotbal. Din faptul că sînt doi şi din gesturile unuia deduci că ar fi antrenorii unei echipe. Gesturile sînt minimale şi reţinute. În scurt timp, totul se termină, scorul e nul, iar cei doi antrenori se deplasează la un prezidiu unde nu se decernează nimic într-un stadion în care nu există nici un om. Urmărind filmele lui Dabernig, mi-am adus aminte de protestele unui bun prieten referitor la faptul că ascult muzică clasică în maşină. E o prostie, spunea el. Muzica clasică devine fond sonor, ea are nevoie de atenţie totală. Numai aşa poţi participa cu adevărat acolo. Cam aşa stau lucrurile şi cu filmele lui Darbenig de la MNAC. Au nevoie de răbdare şi atenţie cvasiobsesivă pe detalii. De altfel, MNAC a mai avut o expoziţie de artă video (Mark Lewis, "Landscapes", curatori Enrico Lunghi şi Ruxandra Balaci) ce miza de asemenea pe răbdarea ce sfîrşeşte în experienţă estetică.O altă expoziţie interesantă s-a desfăşurat la UNAGaleria intitulată "Virus, virus!" - Bertran Berrenger, Laetitia Carton, Baptiste Debombourg, Gerome Nox, Anne-Marie Rognon şi Lionel Sabatte, curator Leonor Nuridsany. Impresionează Anne-Marie Rognon cu intervenţiile site-specific în spaţiul galeriei. E vorba de instalaţii în miniatură produse în colţurile galeriei din materiale de tipul jucăriilor din oul Kinder. Într-o bună filiaţie conceptualistă, Laetitia Carton produce inserturi tip scrisoare în B-24 Fun şi Cotidianul. Micile intervenţii scrise pe hîrtie tip dictando sînt delicioase. Iată o scrisoare adresată lui James S. Hubley - CEO al Romtelecom: "Domnule James S. Hubley, am fost să văd expoziţia lui Jean Fabre, în Franţa, şi într-un text el scrisese: ŤNu ne putem obişnui cu arta. Lumea e disperată. Dat fiind că nu putem schimba lumea unde totul se datorează hazardului, artistul dispune de cel mult o şansă să cîştige o victorie împotriva norocului. Fiecare marinar artist singur cu sine însuşi, ca un marinar naufragiat.» Dumneavoastră credeţi în noroc? Atunci se poate spune c-aţi fi un artist?" Şi tot pe teme de artă i se adresează preşedintelui Raiffeisen Bank. Scrisorile produc o situaţie paradoxală. Ele sînt scrise de mînă, însă apar în paginile unor ziare. Destinatarul va lua cunoştinţă de ele, însă, în mod evident, nu-l privesc doar pe el. Într-un format prietenos, Laetitia Carton ne propune o problemă atît artistică, cît şi existenţială. Dumneavoastră ce credeţi?În altă ordine de idei, vizitaţi expoziţia de fotografie de la Galeria Posibilă, a lui Dragoş Lumpan - "Fotografii mişcate" şi cea de pictură a lui Ştefan Triffa - "Recent paintings" de la galeria H'art. Şi în cu totul altă ordine de idei, eu sînt de părere că Ţeapa din Piaţa Revoluţiei trebuie distrusă cu laserul spaţial