Săptămîna trecută, Mircea Cărtărescu a primit Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Haus für Mozart din Salzburg. Evenimentul a fost deschis de Helga Rabl-Stadler, director al Festivalului de la Salzburg, şi de Wilfried Haslauer, guvernator al landului Salzburg, iar Josef Ostermayer, ministrul federal al Artelor, Culturii, Constituţiei şi Mass-media, i-a oferit lui Mircea Cărtărescu distincţia pentru întreaga sa operă. Ceremonia de înmînare a premiului a continuat cu o laudatio susţinută de Ernest Wichner, traducător şi director al Literaturhaus Berlin. La decernare au participat Silvia Davidoiu, ambasadorul României în Austria, Sergiu Nistor, consilier prezidenţial, Irina Cornişteanu, directorul Institutului Cultural Român de la Viena, precum şi Herbert Ohrlinger, directorul Editurii Paul Zsolnay, cea care, între anii 2007-2014, a publicat traducerea în germană a trilogiei Orbitor. Pentru volumul secund al trilogiei, Der Körper / Corpul, Mircea Cărtărescu şi traducătorii Gerhardt Csejka şi Ferdinand Leopold au obţinut, în anul 2012, Premiul Internaţional pentru Literatură al Haus der Kulturen der Welt din Berlin. În toamna anului trecut, Mircea Cărtărescu a susţinut un turneu de promovare în spaţiul de limbă germană a ultimului volum al trilogiei, Die Flügel / Aripa dreaptă, apărut în traducerea lui Ferdinand Leopold. 
 
Excelenţe, stimate doamne, stimaţi domni, dragă Mircea Cărtărescu,  

Nu mai ştiu de cîte ori am vorbit despre Mircea Cărtărescu, înaintea acestei laudatio, într-o împrejurare sau alta, dar totul a început, cu siguranţă, de la o recomandare pentru o editură, în care l-am prezentat şi l-am propus pe poetul Mircea Cărtărescu; l-am recomandat, mai tîrziu, pe povestitorul Cărtărescu. Apoi, cineva a vrut să ştie cum sînt jurnalele sale; în cele din urmă, a apărut amplul volum de povestiri Nostalgia şi a trebuit recenzat; de ce să n-o fac, mi-am zis; citisem, în fond, originalul şi excelenta traducere în germană a lui Gerhardt Csejka. Lăudat fie ceea ce merită. Mai tîrziu, s-a întîmplat să fiu la Bucureşti în iulie 2007, cînd a apărut şi a fost lansat public Aripa dreaptă, ultimul volum al trilogiei Orbitor. Era una dintre cele mai fierbinţi zile ale anului, cu temperaturi de peste 40 de grade Celsius, dar întreg Bucureştiul literar era prezent şi se înghesuia în spaţiul nu tocmai mic al Librăriei Humanitas de la Biserica Kretzulescu, din centrul Bucureştiului. Împresurat de amatorii de literatură entuziasmaţi din Bucureşti, am avut sentimentul că particip la un moment decisiv al noii istorii literare româneşti. Senzaţia de apropiere a fost atît de intensă, de parcă aş fi stat chiar lîngă autor, în momentul în care a pus punct, după ultimul cuvînt al acestei copleşitoare trilogii: „orbitor“ – care redă întreit, simplu şi concis, titlul întregii opere. 
 
M-am apropiat şi mai mult de universul de imagini şi de forţele propulsoare interioare, care pun în mişcare debordanta ţesătură textuală şi metaforică, abia cu un an mai tîrziu, cînd am tradus volumul de povestiri De ce iubim femeile. Deja, în acest moment – ajuns foarte aproape de temperamentul prietenului meu bucureştean, care are aproape aceeaşi vîrstă ca mine –, am crezut că întrezăresc printre rînduri un crîmpei din lumea sentimentelor şi gîndurilor autorului. Fireşte, nu puteam să ştiu peste ce o să dau cu doar un an şi jumătate mai tîrziu, cînd am tradus micul roman Travesti
 
Asemenea tuturor marilor romane ale literaturii universale, acest roman, publicat de Mircea Cărtărescu în 1994 la Bucureşti, povesteşte pe mai multe planuri simultan: unul dintre planurile naraţiunii ne înfăţişează aventurile şi şotiile, mai mult sau mai puţin nevinovate, ale unui grup de liceeni aflaţi la pubertate – băieţi şi fete –, care pleacă într-o tabără la munte. Acest prim şi cel mai simplu nivel al povestirii m-a proiectat vreme de săptămîni întregi într-o perioadă a vieţii mele în care aveam între paisprezece şi şaisprezece ani. Ascultam aceeaşi muzică precum tinerii protagonişti ai lui Mircea Cărtărescu, care ascultau, de bună seamă, aceeaşi muzică precum însuşi autorul. Am făcut parte din aceeaşi cultură a tinerei generaţii ca personajele acestei cărţi, cunoşteam atmosfera acestor tabere de vacanţă, disciplina şi subminarea ei, glumele şi farsele care ţi se făceau, ba simţeam chiar şi gustul marmeladei la calup pe care o primeam în fiecare dimineaţă, la micul dejun – se livra în cutii de lemn şi era atît de compactă încît trebuia tăiată cu un fir de sîrmă… Cunoşteam această lume chiar dacă părea să o fi uitat cu totul; faptul că nu era aşa mi-au arătat-o visele pe care le-am avut pe parcursul întregii perioade în care am lucrat la traducere – cu trăiri, experienţe, stări sau simple imagini din tinereţea mea fragedă, despre care nu mi-aş fi imaginat vreodată, în stare de veghe, că se află memorate undeva, înăuntrul meu. Trebuia aşadar nu numai să traduc o piesă literară importantă, pentru care eram plătit cu onorariul obişnuit, mai degrabă modest, ci trebuia, în plus, să-mi îndrept atenţia spre un segment al vieţii mele care mi-a arătat, cu lux de amănunte, cît de plini de emoţii, cît de împănaţi de vise şi de angoase, de euforii şi de complexe, de elanuri triumfale şi de mărunte, descurajatoare înfrîngeri erau acei ani aproape uitaţi. Mulţumită micului roman Travesti al lui Mircea Cărtărescu am putut să retrăiesc încă în timpul vieţii – şi nu abia în puţinele clipe de dinaintea morţii – o ipostază dintre cele mai fascinante care pot exista: ipostaza timpurie a propriului meu suflet, făptura cea mai străină şi mai familiară totodată pe care o poţi întîlni în timpul propriei vieţi. 
 
Fireşte, pot aprecia calitatea unei piese literare după felul în care aceasta intervine în viaţa mea prezentă, după ceea ce stîrneşte în mine lectura unui text. Dacă, pornind de la aceste premise, pot şi îmi este permis să descriu ce ar putea însemna pentru dumneavoastră, pentru omenire, această operă literară, rămîne sub semnul întrebării. Dar pot să vă spun că acest mic roman (traducerea germană are numai 170 de pagini, şi limba germană este cu pînă la o treime mai lungă în exprimare decît româna) pe care Mircea Cărtărescu îl numeşte „calea tainică şi întortocheată spre nucleul adînc ascuns în propriul sine al fiinţei sale“, mai are cîteva niveluri narative faţă de ceea ce v-am spus pînă acum. Desigur, cartea este şi un Künstlerroman şi constituie, prin aceasta, nucleul narativ al viitoarei mari trilogii. Travesti este un roman susţinut de o mare obsesie a vieţii autorului, şi anume întrebarea cu privire la fratele geamăn alături de care naratorul a fost internat, în copilărie, într-un spital, pe care l-a părăsit mai apoi de unul singur, fără fratele geamăn: unde anume se află acest frate, despre care se spune că nu a supravieţuit bolii? Pînă în ziua de azi, nici Mircea Cărtărescu, nici mama sa ori tatăl său nu ştiu cînd a murit fratele Victor, şi nici unde, cînd sau dacă trupul său a fost vreodată înmormîntat. Şi de ce boală anume sufereau fraţii gemeni – era vorba de o aprindere de plămîni sau a fost o operaţie menită, poate, să stabilească cu mai mare claritate identitatea de gen a fraţilor? Pesemne că, prin această ultimă întrebare, trecem din nou din domeniul simplei autobiografii în cel al ficţiunii. Dar vă las pe dumneavoastră să citiţi despre fantaziile juvenile ale androginiei, ale cărei ispitiri şi vinovăţii nu au mai fost descrise cu o imagistică atît de bogată pînă acum. 
 
Aici începe aşadar totul, aici se află nucleul incandescent al tuturor povestirilor şi, deci, punctul de plecare al acelui calvar pe care îl trăieşte, în romanul-trilogie Orbitor, Mircea, alter ego-ul lui Mircea Cărtărescu. Şi, evident, acest Mircea este scindat în două personaje: cel care vorbeşte la persoana întîi şi care stă – cîndva, în anii ’90 ai secolului al XX-lea – la masa de scris, pentru a scrie această carte pe care tocmai o citim, şi Mircea, micul băiat născut în acelaşi an cu autorul, într-o familie de oameni simpli, de condiţie mai modestă, din Bucureşti. Mircea e scindat şi în naraţiunea evocatoare şi în comentariul reflexiv a ceea ce tocmai se petrece pe parcursul scrierii. Dacă însă zăbovim o clipă la acest Mircea, îl putem urmări cum se observă pe sine:
 
„Îmi vedeam în geamul galben […] faţa subţire ca o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Cîteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-ale mele i-ai acoperi jumătatea stîngă a feţei, ai avea imaginea unui tînăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimînta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.“ 
 
Asimetriei primului portret al lui Mircea din această operă de proporţii – care se află pe prima pagină a primului volum – îi corespunde nu numai scindarea sufletească a naratorului; lumea însăşi, ieşită adesea din făgaş, la începutul unei povestiri, este, fireşte, orînduită la fel de strîmb şi de sucit: la putere se află un dictator şi serviciul secret al acestuia; Bucureştiul, cu străzile şi pieţele sale, cu vilele, blocurile şi ruinele, cu atlaşii, titanii şi nimfele, cu putti-i, gorgonele şi cu toată ornamentica sa hipertrofică, se afundă mereu, noaptea, într-o beznă de criptă; oamenii suferă de foame, de frig şi sînt oprimaţi, supravegheaţi şi oropsiţi. Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii barbare trebuie să existe cineva care să observe ceea ce contează, ceea se petrece zi de zi, repetarea necontenită a aceluiaşi lucru şi micile abateri inerente, care capătă dimensiuni senzaţionale. Istoria familiei este povestită şi ea din două perspective, pe linie maternă şi pe linie paternă, şi relatează viaţa părinţilor de dinainte ca Mircea să se fi născut, cu scurtul episod din perioada comunistă a anilor ’50: Stalin murise, revoluţia ungară nu fusese încă înăbuşită şi tinerii au început să creadă în propaganda regimului şi au îndrăznit să viseze cu adevărat la un paradis al muncitorimii eliberate. Mircişor, copilul tinerei familii proletare, e cel care povesteşte despre diversele locuinţe ale familiei, înainte să se mute în apartamentului de la etajul cinci al blocului din Şoseaua Ştefan cel Mare, în care locuieşte şi naratorul Mircea. Tot de aici, Mircea poate contempla Bucureştiul nocturn. Misteriosul Herman povesteşte despre monumentele de pe străzile şi din parcurile Bucureştiului – şi despre Bucureşti se va mai povesti. Chiar aşa, apropo de Bucureşti: a trecut o vreme de cînd mi-am notat pe un bileţel că, pentru a putea descrie Bucureştiul, ale cărui unghere le cunoaşte ca nimeni altul, Mircea Cărtărescu trebuie să cunoască lumea întreagă. Sînt ferm convins că dacă analizăm – din punctul de vedere al mijloacelor, al imaginilor folosite şi al cunoştinţelor puse în joc – nenumăratele descrieri de străzi, piaţete, clădiri, curţi sau fragmente de clădiri din Bucureşti, care survin în toate cărţile autorului, obţinem, nici mai mult, nici mai puţin, o descriere integrală a lumii pe care o cunoaştem. 
 
Ceea ce impresionează, fără îndoială, la această trilogie, a cărei cutezanţă este distinsă astăzi de Republica Austria cu Premiul de Stat pentru Literatură Europeană, este naturaleţea cu care autorul (care a publicat şi lucrări ştiinţifice despre literatura postmodernă) a urmărit în opera sa să schiţeze o nouă privire de ansamblu asupra tuturor elementelor lumii: de la microcosmos la macrocosm, de la quarcuri şi neuroni la catedralele şi domurile supra- şi subterane ale sfinţilor şi păgînilor – ale sectanţilor şi luminaţilor lor şi, mai mult, ale multiplelor lumi dinăuntrul aceleiaşi unice reprezentări asupra lumii, care coexistă laolaltă, egale în drepturi şi neierarhizate. Ca şi cum lumea – cu tot ceea ce se mişcă înăuntrul ei, antrenînd astfel toate celelalte lucruri – nu ar fi altceva decît stadiul actual al unei conştiinţe structurate scriitoriceşte, care se descrie pe sine şi îşi susţine propria pretenţie de universalitate. 
 
Deşi juriul a decis deja că marea proză a lui Mircea Cărtărescu are o incontestabilă dimensiune europeană, aş vrea să mai adaug cîteva observaţii în această privinţă: neamul Badislavilor, pe care se întemeiază povestea românească a familiei mamei, a fugit în secolul al XIX-lea, în urma unui delict pedepsit în mod apocaliptic, din Rodopii bulgari, peste Dunărea îngheţată şi s-a refugiat în Valahia. Povestea familiei tatălui, originar din Banatul românesc, începe cu secole în urmă, în Polonia, cu prinţul Kazimierz Czartoryski, trece peste nordul Italiei, unde coincide cu începuturile creşterii viermilor de mătase, apoi în Banatul între timp chezaro-crăiesc, care va ajunge românesc şi unde polonezul Czartoryski devine românul Cărtărescu. Prin urmare, Mircea, povestitorul, are în mod exemplar rădăcini europene adînci; privirea sa asupra lumii este străină de delimitarea unor frontiere europene, chiar dacă romanul său, care se ridică la universalitate, este atît de profund pătruns de europenitate. Romanul a fost scris la Amsterdam, Berlin, Viena la Schloß Solitude, în apropiere de Stuttgart, dar el include şi New Orleans-ul, şi ţărmul olandez al Mării Nordului, spaţii reale şi ficţionale, şi grote şi palate subterane, ba chiar şi microstructura corpului omenesc. 
 
În cele trei volume cu o mie opt sute de pagini ale cărţii apar trei personaje principale aflate în concurenţă, şi anume Mircea, autorul romanului, al cărui personaj principal este Mircea – Mircişor pe cînd era mai tînăr –, oraşul Bucureşti şi fluturele. Fluturii îşi fac apariţia în paginile trilogiei cîte unul, separat sau în roiuri imense, mici sau de mărimea unui om, şi îşi exercită mereu influenţa asupra întîmplărilor. 
 
Sînt mesageri ai destinului, păsări ale sufletului şi simbol al arhitecturii formale şi spirituale a întregii trilogii. Fireşte că fluturele este reprezentarea capacităţii de transformare şi, ca atare, a vieţii veşnice, care trece mereu şi întotdeauna prin ciclul omidă, fluture, cocon – divizat în trei părţi şi el. Asemănător fluturelui, cu aripa stîngă, corp şi aripa dreaptă, asemenea îngerilor din ceruri şi tripticului cu o parte principală, cu o aripă dreaptă şi una stîngă – şi nu ilustrează oare majoritatea altarelor cu triptic un calvar? Şi nu priveşte oare Mircea, tînărul de cincisprezece ani din volumul întîi al trilogiei sale, spre Bucureştiul nocturn prin fereastra largă, din trei părţi, de la etajul cinci al unui bloc de pe Şoseaua Ştefan cel Mare?
 
Bucureştiul, am mai spus-o odată, acel oraş cu istoria sa nu tocmai lungă de capitală, cu euforia serenadelor, a tangoului şi a jazz-ului din anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, ameninţat de cutremure, bombardat spre sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu vile şi grădini, cu mici piaţete fermecătoare, cu stilul încărcat şi ornamentaţia excesivă a caselor boiereşti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu zone de umbră, ruine, vile cu cupole de sticlă prăfuită, acoperite cu pînze de păianjeni, blocuri de locuinţe şi întunecimea lor lipsită de mister, Bucureştiul pungaşilor şi al Securităţii, Bucureştiul ninsorilor interminabile, al frigului şi al beznei, Bucureştiul statuilor, al monumentelor şi al cimitirelor, oraş în lumină de amurg, romantic şi ratînd mereu sobrietatea. Pentru a-l descrie este nevoie de un Dante şi de un Thomas Pynchon. Mircea Cărtărescu a creat şi ne-a prezentat acest Bucureşti din infinit mai multe detalii decît am putut enumera eu aici. Şi fiecare proeminenţă a zidurilor, fiecare crăpătură a trotuarului, fiecare geam spart îşi are propria istorie. 
 
Mircea Cărtărescu a povestit de mai multe ori cum a lucrat la acest roman masiv, scriind de mînă cu pixul cu pastă în caiete şcolare, fără a schimba o iotă şi în dialog permanent cu sine însuşi, adică cu instanţa autorului, care s-a născut în timpul lucrului. Şi Mircea Cărtărescu a repetat mereu că priveşte această operă a sa ca pe o operă poetică, că niciodată nu a avut de gînd altceva decît să scrie poezie.
 
A creat imagini extraordinare despre mizeria şi degradarea unei societăţi supravegheate şi manipulate şi despre eliberarea şi salvarea ei din încătuşare. A turnat violenţa şi frumuseţea, farmecul şi banalitatea, iubirea şi ura în fraze melodioase, a căror frumuseţe mai dăinuie mult timp după terminarea lecturii. 
 
Uwe Tellkamp, care a ţinut anul acesta o laudatio pentru Mircea Cărtărescu, a descris astfel acest mare roman: „Romanul lui Cărtărescu nu este numai o călătorie în propriul sine, care este poate cea mai enigmatică stea dintre toate, nu este doar o capodoperă a limbii, un pandemoniu al senzaţiilor, un mit al creaţiei şi un laborator de tehnologie înaltă, în care fizicieni, anatomişti, specialişti ai memoriei şi ai activităţii cerebrale lucrează împreună cu mistici şi cu cei care conjură îngeri; conţine şi călătorii într-o realitate care probabil nu putea fi suportată decît cu rîsul lui Swift.“ Da, mai ales ultimul volum al trilogiei, în care este evocat anul Revoluţiei 1989, este o mare satiră la adresa mersului împleticit şi poticnit al istoriei, a idealurilor înşelate, a eliberării spontane şi a confiscării libertăţii, care a urmat nemijlocit, de către funcţionari postcomunişti a căror concepţie asupra lumii nu include omul liber, cu drept de autodeterminare. După oameni, se revoltă şi statuile şi monumentele asuprite din Bucureşti, care, conduse mai întîi de un Lenin de bronz, apoi de fostul securist Ionel şi de tovarăşa Emilia, caută în Casa Poporului a lui Ceauşescu un viitor liber şi, la fel ca în cazul celorlalte personaje importante sau marginale ale cărţii, nu fac altceva decît să-i grăbească sfîrşitul apocaliptic. Îşi face apariţia şi Victor, care după o viaţă în Legiunea Străină, află că are un frate geamăn la Bucureşti şi că el însuşi a fost răpit şi dus departe, la vîrsta de un an şi jumătate. 
 
Pentru a pune capăt acestor întrepătrunderi textuale generalizate, Mircea şi Victor se vor vedea „faţă către faţă, în mijlocul universului, înconjuraţi de toţi cei care au trăit vreodată în această lume“. Iar chipul lui Victor va deveni o faţă impresionantă şi de neuitat, „subţire ca o lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Cîteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-ale mele i-ai acoperi jumătatea stîngă a feţei, ai avea imaginea unui tînăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimînta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.“ Presupun că aţi înţeles trimiterea: Victor este imaginea în oglindă a lui Mircea. 
 
Menţionez că traducerea în germană a primului volum, Aripa stîngă, şi a ultimului, Aripa dreaptă, a fost făcută de doi traducători diferiţi, ambii laureaţi. 
 
Editura este singura care nu a primit încă un premiu pentru faptul că a investit timp şi nu puţini bani în opera însemnată a unui mare scriitor european – şi investeşte în continuare într-o operă care, pe lîngă faptul că se citeşte cu plăcere şi aviditate, sondează într-un mod incitant posibilităţile multiple ale romanului. Juriul merită lauda noastră pentru curajul său, iar pe Mircea Cărtărescu îl asigurăm că este unul din cei mai importanţi scriitori pe care îi avem azi în Europa. Nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i mulţumim pentru tot ce a scris pînă acum şi să-l felicităm din toată inima pentru această distincţie.
 
traducere de Matei PLEŞU  
 
Foto: C. Bumbuţ