Traducătorii români au preţul cel mai mic din Europa. Tarifele se situează undeva la 2 euro pe pagină. Media europeană e de 12 euro, însă onorariile depăşesc, în unele ţări occidentale, chiar şi 20 de euro pe pagina tradusă. Preţul mic duce la pauperizare şi la deprofesionalizare. Asociaţia Traducătorilor Literari din România (ArtLit) îşi propune să reprezinte interesele traducătorilor şi să schimbe raportul de forţe în relaţia cu editurile. Preşedintele ArtLit Ciprian Şiulea spune că, pînă nu demult, eram singura ţară europeană care nu avea o astfel de asociaţie.  
 
Cum aţi descrie statutul & situaţia traducătorilor literari? 
 
Situaţia lor poate fi cel mai simplu descrisă drept catastrofică. Avem cele mai mici tarife din Europa, sensibil mai mici inclusiv faţă de Bulgaria sau Albania, de patru-cinci ori mai mici decît Croaţia. Este o situaţie bizară. Bulgaria şi Albania au date macroeconomice mai slabe decît România. Croaţia are un salariu mediu dublu, dar între 1 la 2 şi 1 la 4-5, disparitatea e evidentă. Situaţia e de aşa natură încît, dacă în majoritatea ţărilor traducerea este principala ocupaţie pentru traducătorii literari, în România, asta este aproape imposibil, din cauza tarifelor extrem de mici, astfel că există foarte puţini care fac asta full-time. 
 
Cum vă explicaţi faptul că, deşi piaţa de carte din România e centrată pe traducere, traducătorii înşişi sînt neglijaţi? 
 
Tocmai prin lipsa asociaţiei. Este singura modalitate în care un corp profesional poate avea o voce, pe de o parte, coerentă şi, pe de altă parte, care să conteze.  
 
Ce vă propuneţi, concret, să faceţi? 
 
Cred că ne putem grupa obiectivele în trei categorii mari: apărarea drepturilor noastre, profesionalizarea reală a acestei ocupaţii şi contribuirea la dezvoltarea pieţei de carte, a acestui domeniu cultural în general. 
 
Există deja o secţie de traducere/traducători în cadrul Uniunii Scriitorilor. Ce puteţi face în plus? Cum vă poziţionaţi faţă de această instituţie? 
 
Uniunea Scriitorilor este cu totul alt tip de asociaţie. Este o asociaţie gîndită pe un model de excelenţă, care reuneşte doar elita dintr-un domeniu şi o recompensează prin prestigiu simbolic şi unele beneficii, pe cînd noi avem nevoie de o asociaţie care raliază întregul corp profesional şi care se ocupă de aspectele concrete ale acestei activităţi.  
 
Sînt două probleme care se împletesc strîns. Atît caracterul de excelenţă al USR, cît şi acele beneficii (care nu sînt foarte mari, desigur, dar sînt, totuşi ceva) tind să restrîngă accesul. Cunosc zeci şi zeci de traducători foarte activi şi foarte buni – cred că doar unul sau doi dintre ei sînt membri ai secţiei de traducători a USR. La fel, caracterul „exclusivist“, să zicem, al USR şi beneficiile simbolice şi materiale ale apartenenţei la ea nu conferă acestei secţii de traducători o putere sau o dorinţă prea mare de a negocia cu editorii, de exemplu. De asta era nevoie de o nouă asociaţie, care să îndeplinească funcţia legată de activitatea concretă a traducătorilor. Dar nu există nici un motiv pentru care traducătorii să nu aparţină ambelor organizaţii, cum de fapt se şi întîmplă deja, orice membru USR este mai mult decît binevenit în noua asociaţie. 
 
Care sînt priorităţile? 
 
Sîntem la început. Orice activitate bine gîndită începe cu o evaluare cît mai bună a situaţiei. După asta, vrem să creăm un circuit al informaţiei cît mai bun, sînt multe lucruri pe care nici traducătorii cu experienţă nu le cunosc foarte bine. Or, informaţia e vitală. Vrem să creăm un set de recomandări şi să oferim consiliere (juridică), în măsura posibilităţilor. Principalul nostru obiectiv este să creştem nivelul tarifelor. Dar nu neapărat de mîine. Ca să putem face asta, trebuie să dezvoltăm organizaţia, să îi dăm magnitudine şi eficienţă. Sînt însă multe alte condiţii legate de muncă de care trebuie să ne ocupăm: există cazuri de întîrzieri foarte mari ale plăţii, de ani de zile, sau există firme care intermediază traduceri, la tarife încă şi mai mici decît cele plătite direct de edituri, cu rezultatul că pe copertă apare un nume de firmă, nu numele traducătorului. Sînt foarte multe lucruri de care trebuie să ne ocupăm deodată, tocmai din cauză că acest domeniu s-a dezvoltat şi şi-a consolidat practicile ani de zile, fără aportul traducătorilor. Evident, aceste priorităţi în număr foarte mare trebuie abordate în ordine, printr-un efort comun de perspectivă. 
 
Cînd vine vorba de cheltuielile pentru traducere, editorii spun că n-au cum să mărească tarifele pentru că atunci preţul cărţii ar deveni insuportabil pentru cumpărători. Marjele de profit sînt, oricum, foarte mici. Totuşi, de unde ar putea începe negocierea? 
 
Nu cred că are rost în stadiul ăsta să avansăm cifre. Cred că e suficient să spunem că argumentul fundamental al editorilor, cum că tarifele sînt mici pentru că sînt limitate obiectiv de calculul economic, nu se susţine. Editurile sînt companii economice foarte diverse, care diferă prin mărime, domenii, strategii, tip de distribuţie etc. Dacă tarifele ar fi limitate, aşa cum se spune, doar de calculul economic al editurii, atunci cum se face că atît de multor edituri foarte diferite, din punct de vedere economic, le iese la calcul fix aceeaşi cifră? Pentru că tarifele editurilor sînt uimitor de omogene, practic toţi plătesc la fel. E evident că nu e logic. Nu calculul economic fixează aceste tarife pe de o parte foarte mici, pe de altă parte foarte unitare, ci faptul că traducătorii nu au, individual, decît o putere infimă de negociere.
 
Cum poate fi promovată calitatea profesională a traducătorilor? 
 
Depinde foarte mult tot de tarife. Asta e, nu trăim într-o lume de basm. Nu putem lucra impecabil doar din conştiinţă, din plăcere intelectuală sau pentru satisfacţia prestigiului, aşa cum ni se cere. Cel puţin nu foarte mult timp. Trebuie ca această profesie să ofere şi posibilitatea de a trăi decent din ea, ceea ce acum nu este cazul.  
 
Trebuie recunoscut că există probleme reale în ce priveşte profesionalizarea traducătorilor şi calitatea generală a traducerilor, ca medie, să spunem, dar trebuie de asemenea să vedem care sînt cauzele şi, plecînd de aici, soluţiile posibile. În primul rînd, acest corp profesional trebuie definit, pentru că acum el e o masă mare, dar neclară. Deoarece această profesie oferă multă incertitudine, există foarte mulţi care o practică sporadic, care sînt şi nu sînt incluşi în acest corp. Alţii o practică destul de constant, dar într-un ritm de doar o carte pe an, pe lîngă alte slujbe: din nou, un număr mare de oameni pentru care apartenenţa la acest corp este mai degrabă secundară. În plus, pentru a ţine tarifele cît mai jos, editurile recurg permanent la o masă mare de traducători mai mult sau mai puţin calificaţi, care vin şi pleacă mereu şi ei. 
 
Trebuie să reunim acest corp, să definim o masă de oameni pentru care traducerea este profesiunea lor reală şi principala lor activitate economică. Există multe cazuri tipice de traducători literari. Există oameni care traduc relativ ocazional pentru că asta se îmbină bine cu ocupaţiile lor de bază (universitari, artişti etc.), există oameni care au alte slujbe full-time şi traduc pe lîngă ele, pentru că le place această muncă, nu neapărat pentru cîştig. Există mulţi care traduc din disperare, pentru că nu au alte variante. Chiar dacă unii o fac mai bine, alţii mai puţin bine, trebuie neapărat să înţelegem că profesionalizarea traducerii literare depinde direct de transformarea ei într-o activitate economică viabilă şi regulată: nu hobby intelectual mai mult sau mai puţin sporadic, nici muncă de subzistenţă la limită, ci profesiune normală, ca oricare alta. Altfel nu se poate. 
 
În ce măsură credeţi că editorii sînt dispuşi să dialogheze cu această asociaţie? 
 
Sîntem convinşi că vor dialoga, nu au de ce să n-o facă. Existenţa asociaţiei este cel mai firesc lucru posibil, cum spuneam, eram chiar ultimii care nu aveam aşa ceva. Pe de altă parte, nu e vorba doar de drepturile noastre, chiar vrem să contribuim la dezvoltarea pieţei de carte, în beneficiul tuturor; inclusiv al cititorilor. Profesionalizarea de care vorbeam este şi ea în beneficiul tuturor; al cititorilor – pentru că vor avea traduceri mai bune, al editorilor – pentru că aceste traduceri mai bune se vor vinde mai bine.  
 
Este un dialog normal, din care toată lumea are de cîştigat. 
 
Există organizaţii asemănătoare în Europa cu care aţi putea colabora? 
 
Există CEATL, Conseil Européen des Associations de Traducteurs Littéraires, asociaţia care reuneşte toate asociaţiile naţionale din Europa. Am participat în iunie, împreună cu colega mea Lavinia Branişte, la adunarea lor anuală şi sperăm să devenim membri CEATL în cel mai scurt timp. Nu e o organizaţie formală, ci una care derulează programe pline de substanţă, care au ca scop „integrarea“ în acest domeniu al nostru.  
 
Cine şi cum poate deveni membru al ArtLit? 
 
Ne adresăm traducătorilor „literari“ într-un sens foarte larg, în care acest termen include şi nonficţiunea de orice tip şi chiar literatura ştiinţifică, dacă nu este extrem de specializată. Ne departajăm atît prin genul textului, cît şi prin modalitatea de lucru, de traducătorii juridici şi de interpreţi, ca şi de traducătorii tehnici foarte specializaţi, care sînt de regulă angajaţi ai unor companii. Pe scurt, asociaţia noastră vizează cvasitotalitatea, de regulă freelance, a traducătorilor de carte, film, teatru şi orice alt tip de „literatură“, într-un sens foarte larg al termenului. Criteriul formal este de a avea o operă publicată sau în curs de publicare (printr-un contract), însă admiterea este condiţionată de o minimă competenţă: chiar dacă nu sîntem o organizaţie care vrea să reunească doar elita traducătorilor, ci întreg corpul lor, avem totuşi datoria de a impune nişte standarde, tocmai în vederea profesionalizării amintite.  
 
Ciprian Şiulea este traducător de limba engleză şi preşedinte ArtLit ([email protected]).  
 
a consemnat Matei MARTIN