Battlefield, după Mahabharata, pe un text de Jean-Claude Carrière. Adaptare şi regie: Peter Brook şi Marie-Hélène Estienne. Paris, Théâtre des Bouffes du Nord, de pe 15 septembrie pe 17 octombrie 2015.
 
Un actor, într-o lungă tunică albă, singur şi trist ca un tînăr prinţ indian, avansează pe scena deschisă şi pustie. Marele război fratricid între două ramuri ale familiei regale Bharata s-a sfîrşit, cadavrele zac puzderie pe cîmpul de bătaie. Astfel îşi începe Yudishtira povestea şi dureroasa sa ucenicie către seninătate. Nu departe, în afara teatrului, între La Chapelle şi Gara de Est, cartier plin de buticuri şi miresme exotice, unde zumzăie zarva populară, cartierul indian al Parisului, cu aceleaşi eşarfe şi straie de mătase, pare că răspunde ca un ecou umbrelor de pe scenă. Toată presa pariziană s-a grăbit să sublinieze evenimentul: Peter Brook reia, după 30 de ani, un fragment din epopeea indiană Mahabharata, spectacol de la apogeul gloriei sale, care ilumina în 1985 nopţile de la Cariera Boulbon de lîngă Avignon, spectacol reluat apoi în atmosfera magică a Teatrului Bouffes du Nord, acest spaţiu unic, al tuturor miturilor teatrale, sală-ruină, savant întreţinută. Şi fiecare articol subliniază vîrsta venerabilă a regizorului, sărbătorit recent pentru cei 90 de ani ai săi. Battlefield este poate ultima bătălie pe care Brook o mai poartă pe scenă şi momentul ascunde în sine, într-adevăr, o emoţie specială, „Portretul artistului la adînci bătrîneţi“, pe fundalul atîtor amintiri, atîtor splendori. Teatrul a organizat în jurul acestui eveniment, în colaborare cu ziarul Le Monde, o serie de întîlniri pe tema „Changer le monde“, între 26 şi 27 septembrie. Pe 26 septembrie a avut loc o proiecţie integrală a filmului realizat în 1989, peste nouă ore de spectacol (vizibil pe Internet, unde imaginile păstrează intactă magia de acum trei decenii), urmată de o întîlnire cu Brook şi echipa sa (din care lipsesc, din nefericire, actori de-acum de legendă, Ryszard Cieslak, Sotigui Kouyaté sau Vittorio Mezzogiorno, dar şi unii încă prezenţi astăzi: Bruce Myers sau Yoshi Oida). 
 
Mai întîi a fost aşadar, acum 30 de ani, un spectacol plin de culori, de zgomot, de strălucire, undeva într-o carieră străjuită de pereţi înalţi de piatră, în liniştea complice a nopţii provensale, o Indie ţesută din visuri, populată de eroi şi de divinităţi, de prinţese graţioase şi de animale fabuloase. O lume de o frumuseţe magică şi în acelaşi de timp de o energie sălbatică, bătăi cu suliţe şi arme mitice, flăcări şi corpuri încleştate şi pierdute sub perdeaua nopţii. Dintr-un poem lung cît de 15 ori Biblia, sau de 274.778 de versuri, Jean-Claude Carrière a extras un material pentru nouă piese, într-un ciclu de trei reprezentaţii: Partida de zaruri, Exilul în pădure şi Războiul, dar jucate de asemenea şi împreună, o singură dată, Noaptea Mahabharatei.
 
Dar Battlefield nu se întoarce pur şi simplu la Mahabharata de altădată, spectacolul de astăzi o continuă şi o foloseşte ca argument într-o pledoarie pe care Brook o vrea cît mai actuală. Un prilej de a-şi pune cîteva întrebări, dar din interiorul lumii sale, un soi de gîlceavă a înţeleptului cu o lume în care crede că regăseşte semnele aceloraşi crize umane dintotdeauna. Brook ţine să sublinieze că spectacolul său nu trebuie citit sub semnul nostalgiei, ci dimpotrivă, pentru el este un mod de a se implica în prezent, de a se simţi responsabil. Battlefield trimite la Hiroshima sau la războiul din Siria de astăzi. Fragmentul din Mahabharata ales de Brook, şi care poate fi aşadar o continuare la spectacolul din 1985, se situează la finele războiului mitic, un război de exterminare între două ramuri ale unei familii regale de acum două milenii. Îi regăsim pe de o parte pe fraţii Pandava, pe de alta pe verii lor, Kauravas, cei o sută de fii ai regelui orb Dritarashtra. Clanul Pandava a cîştigat şi fratele cel mare, Yudishtira, urcă pe tron. Mai multe întrebări îl bîntuie pe tînărul rege: cum va domni de acum înainte, cum să regăsească pacea pe un cîmp de bătaie acoperit de zeci de mii de cadavre, cum să se împace cu regretele ce-l chinuie după această luptă fratricidă fără milă. Battlefield povesteşte aşadar ce se petrece după bătălie, „Orice victorie este o înfrîngere“, îi aminteşte Krishna şi îl avertizează: „Înfrîngerea nu vine niciodată deschis, cu armele în mînă. Ea vine mişeleşte, pe vîrful picioarelor, te face să vezi ce e rău în bine şi ce e bine în rău. În orice caz, nu vei avea de ales decît între un război şi un altul“. Căci „fericirea adevărată nu există nicăieri, nici măcar în paradis. Tot ceea ce agoniseşti se distruge, tot ceea ce urcă coboară, toate uniunile se termină prin despărţiri…“ Brook afirmă că indienii spun, cu o oarecare vanitate, că tot ce există se găseşte în Mahabharata şi că, dacă nu e acolo, atunci nu se găseşte nicăieri… De fapt, spectacolul poate fi văzut şi ca un lung poem iniţiatic al tînărului prinţ, hrănit din pilde şi alegorii, după dura experienţă a războiului. Epopeea indiană caută cîteva răspunsuri în poveşti ce aduc alinarea şi îi permit eroului să se împace cu trecutul. 
 
Dacă acesta ar fi răspunsul pe calea resemnării şi a integrării tuturor ororilor, ca parte din viaţă, în numele unei spiritualităţi superioare, e greu de văzut aici o replică contemporană activă, aşa cum sună discursul regizorului, în faţa masacrelor, a cruzimii, a terorismului… Dar nu acesta e rolul teatrului, după Brook, care a refuzat întotdeauna termenul de teatru politic, preferîndu-l pe acela de teatru responsabil, sau de santinelă, de „reveilleur de conscience“. Pentru Brook, „adevăratul nostru public sînt Obama, Hollande, Putin şi toţi preşedinţii. Întrebarea este cum îşi văd ei astăzi adversarii“. Brook speră că, din ambele părţi în conflict, responsabilii politici de ieri şi de azi vor avea un moment de conştiinţă sau forţa de a-şi pune aceste întrebări. 
 
Ne regăsim în sala de-acum de legendă a Teatrului Bouffes du Nord şi undeva, dincolo de refuzul nostalgiei, urcă amintirile atîtor spectacole văzute aici, de la Conferinţa păsărilor, poveste sau poem persan, la Shakespeare, Timon din Atena, sau Hamlet, de la Livada cu vişini a lui Cehov la Omul care… după neurologul Oliver Sacks, sau mai recentul Flaut fermecat, aerian şi simplu ca o gravură dintr-o carte pentru copii. Şi dacă nostalgia ne este interzisă, e poate şi pentru că acest ultim (şi sper nu cel din urmă) spectacol rezumă sau concentrează aproape întreaga estetică brookiană. Platoul scenei gol, dar acoperit de covoare orientale, într-un colţ lateral – cîteva lungi bastoane din bambus, lumina ce scaldă în valuri aurii sau roşiatice spaţiul şi care învăluie cîteodată deopotrivă sala şi spectatorii, aceeaşi cavernă magică, sau teatrul ca o lume. Patru actori, veniţi de pe continente şi din culturi diferite, ca adesea la Brook, reiau firul povestirilor, căci Battlefield este un spectacol de conteurs, în tradiţia teatrului popular, revenind parcă la originile teatrului, undeva într-o piaţă dintr-un sat african. Actorii sînt uimitor de exacţi, ca joc sau emoţie, de „prezenţi“ aici şi atunci, textul e jucat în engleză, subtitrat în franceză, iar melodia limbii adaugă ceva la farmecul acestei seri ce începe sub semnul ororii şi al masacrului şi se termină în sunetele consolatoare ale unei tobe, la care bate Toshi Tushitori, muzician care figura şi pe genericul Mahabharatei din 1985. Spectacolul e lejer ca un suspin, de o eleganţă precisă, poveştile şi pildele se desfăşoară ca un fir de mătase ce se desface de pe un ghem, şi totuşi lipseşte energia luptelor de altădată, tumultul unei lumi dezlănţuite (aruncaţi o privire pe Internet la filmul cu Mahabharata viselor noastre şi veţi înţelege). 
 
În final, regele orb Dritarashtra se retrage în pădure cu regina-mamă Kunti, o pădure traversată de poveşti, de secrete, de magie, căci a venit momentul retragerii în sine şi al despărţirii de corp, de materie şi de zădărniciile sale. Yudishtira îl va urma cînd bătrîneţea îl va ajunge din urmă, dar va şti întotdeauna unde să-i regăsească. În acest final mi s-a părut că înţeleg sensul testamentar al spectacolului lui Brook: maestrul se pregăteşte să se retragă în adîncurile pădurii, mesajul întregii sale opere e pe cale să se cristalizeze, dar calea către el nu ne este definitiv închisă. Vor fi mereu cei dornici să-l caute şi să-i asculte vorbele. Purtăm cu toţii o pădure de nelinişti în adîncurile noastre.  
 
Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.