Pe drumul spre Jinka, ghidul nostru îşi tot suna prietenii din zonă. Cînd termina de vorbit, se întorcea spre noi şi ne spunea cu o faţă pleoştită: „Încă se bat. Nu ne lasă poliţia să mergem.“ Vrusesem neapărat să-i vedem pe Mursi, cel mai spectaculos dintre triburile etiopiene, cunoscuţi pentru farfuriile din buzele femeilor, pentru coarne şi pentru decoraţiunile cu oase. „De ce se bat?“ întrebăm noi cu feţe şi mai pleoştite, încercînd să aflăm motivul conflictului dintre Mursi şi Ari, un alt trib din zonă, mult mai civilizat, modern şi integrat, însă. „Pe nişte stupi. Ari au pus nişte stupi pe teritoriul despre care Mursi zic că-i al lor şi Mursi i-au furat. Mai era ceva şi cu nişte vaci care au trecut dintr-o parte în alta.“ Deci, nişte stupi. Şi nişte vaci. Iar ei se bat cu puşti şi suliţe. Sună a începutul unui banc. Ar fi fost mult mai amuzant dacă nu s-ar fi lăsat cu victime.

Cînd am ajuns acolo, situaţia se mai liniştise. Dintre toate maşinile care livrau turişti la satele Mursi, am fost primii care am zis că mergem, în ciuda avertismentelor că sînt încă destul de nervoşi. După noi s-au mai luat vreo două maşini, restul s-au întors spre un fresh de mango, mai sigur. „N-au nici o treabă cu turiştii“, ne-a asigurat ghidul. „Nu sînteţi Ari, nu se iau de voi.“ Pentru orice eventualitate, a venit şi un soldat înarmat cu noi. Păi chiar aşa, cine şi-ar ataca bancomatul? Pentru că asta înseamnă turismul pentru Mursi – o sursă inepuizabilă de bani care se transformă, după prînz, în honey wine şi araki, două băuturi care-ţi raşchetează stomacul mai ceva ca detergentul de vase din reclame. Ştim sigur, ne-au ameţit bine cu honey wine şi araki un alt trib foarte simpatic, Dorze, care au insistat că aşa-i tradiţia, bei şi strigi: „Yo Hooo!“ Cum să nu respecţi tradiţiile oamenilor? Am strigat „Yo Hooo!“ 

Revenind la prietenii Mursi, e o relaţie bolnăvicioasă cu turismul acolo, de ambele părţi: Mursi cer taxă de intrare în sat (se plăteşte la şeful de trib – 100 birri/5 dolari) şi apoi cer bani pe fotografii. Insistent. Nu au chef să mai facă altceva, abia dacă-şi mai cultivă pămîntul sau dau mîncare la vite, pentru că – nu-i aşa? – afacerile merg mai bine cînd dai frumos în poză. Turiştii se duc acolo ca la un safari uman şi aruncă în stînga şi-n dreapta cu bancnote (pe care, dacă sînt vechi sau deteriorate, Mursi le refuză superior).

Ajunşi acolo, ne-am trezit înconjuraţi de tot satul. Jumate cu suliţe, jumate cu puşti, toţi trăgeau de noi la propriu să le facem poze. Din păcate, e singura formă de interacţiune posibilă cu ei. Tariful e fix, ca la orice business care se respectă – 2 birri/poză/om. Dacă e mamă cu copil, dai 5. Matematica lor e imbatabilă: cinci oameni în poză – 10 birri, adică jumătate de dolar. Dacă mai face cineva din grupul tău o poză, chiar şi cu telefonul – alţi 10 birri. Şi nu vă imaginaţi cît de vigilenţi sînt la numărat clicurile aparatului foto. Noroc cu Amare, ghidul nostru, care îi şi ne organiza, mai ales cînd nu aveam bani schimbaţi, şi care îi convingea că sigur nu le dăm eşarfa de la gît pe o poză.

Mursi trăiesc în sudul Etiopiei, pe valea rîului Omo, în mijlocul Parcului Naţional Mago, la peste o oră de mers cu maşina din Jinka. Nu mai sînt mulţi (cam 7000) şi sînt consideraţi unul dintre ultimele triburi sălbatice din Africa. Nimeni nu ştie cu exactitate care e semnificaţia farfuriei pe care o poartă femeile în buza de jos, cea care atrage, de fapt, atîţia vizitatori mai mult sau mai puţin doriţi, farfurie care a devenit semn distinctiv al tribului. Semnificaţia simbolică s-a pierdut în timp, probabil mult înainte ca Mursi să devină atît de cunoscuţi prin prisma ghidurilor turistice şi a suvenirurilor.

Se pare că e un mod tradiţional de a-ţi decora corpul, la fel ca tatuajele cu fierul încins, pe care le au pe piele. Farfuria reprezintă trecerea de la fată la femeie, capacitatea de reproducere, fiind pusă undeva pe la 14-15 ani. De asemenea, ţine şi de statut – cu cît mai mare farfuria, cu atît mai bine. Există şi o altă teorie (National Geographic, 1938), care spune că femeile au început să îşi pună farfurii în buză pentru a evita să fie luate de vînzătorii de sclavi. Nu arată prea bine cînd le dau jos, într-adevăr. Recomand un articol excelent şi cuprinzător pe tema asta – „Lip-plates and the people who take photographs“, Anthropology Today, nr. 20, aprilie 2004.  

E un contrast uriaş între felul în care arată şi trăiesc, în colibe de pămînt şi paie, şi afluxul de turişti cu aparate foto care vin, apasă pe declanşator şi se urcă înapoi în jeep, eventual oripilaţi de sălbăticia tribului. E o agresiune subtilă de ambele părţi – Mursi sînt foarte insistenţi în a-ţi cere să le faci poze şi a-ţi lua banii, turiştii sînt insistenţi în a se băga în sufletul lor şi a-i fotografia. Iar cîştigurile lor sînt artificiale. Cum spuneam, lucrul ăsta nu rămîne fără consecinţe. Spre deosebire de alte triburi care s-au integrat în comunitate (copiii merg la şcoală, adulţii muncesc, construiesc aşezări mai puţin primitive ş.a.), dar şi-au păstrat totuşi o parte din obiceiurile tradiţionale şi din semnele distinctive (tatuaje, haine, ornamente), Mursi nu prea mai vor să facă altceva, devin şi mai agresivi sau orgolioşi decît erau.  

Am plecat de acolo cu sentimente contradictorii. Pe de-o parte, mi s-a părut foarte interesant să văd un trib adevărat, pe de altă parte, aveam senzaţia că ceva e profund în neregulă acolo, cu toate efectele pe care le are turismul de felul acesta asupra unei comunităţi. Pe drumul de întoarcere, ne-am intersectat cu mai multe grupuri de Ari, toţi înarmaţi. Ghidul ne-a explicat că erau supăraţi şi că inspectau ca nu cumva vreun Mursi să-şi arate tatuajele pe teritoriul lor. Se vor împăca repede – ne-a mai spus –, astfel de conflicte nu sînt rare, dar se sting repede, la un pahar de honey wine, din mierea de la stupii cu pricina. 

Foto: A. Gheorghe