- interviu cu Jean-Dominique SECONDI -

În fiecare lună, Institutul Francez organizează la Bucureşti o conferinţă pe teme de arhitectură şi urbanism. În decembrie, Jean-Dominique Secondi s-a întîlnit cu studenţii şi profesioniştii în domeniu, spre a discuta soluţii concrete de transformare a Capitalei într-un oraş viabil pentru locuitori şi atractiv pentru turişti. 

Cum funcţionează în Franţa reglementările urbanistice menite să protejeze patrimoniul? 

În Franţa sînt în vigoare nişte reglementări foarte stricte cu privire la protejarea zonelor istorice. Aş putea spune chiar că sînt prea stricte. Există, de pildă, sectoare în Paris unde este imposibil să construieşti ceva. Regulile sînt atît de severe, încît autorităţilor locale nu le rămîne decît să excludă perimetrul respectiv din planul general, dacă vor să modifice sau să construiască ceva în zonele protejate şi să instituie zone speciale; e o găselniţă juridică folosită destul de rar, pentru că are o componentă excepţională. S-a mers prea departe cu patrimonializarea. Paris este una dintre principalele destinaţii turistice din lume iar oraşul a devenit aproape un soi de teatru urban. Ceea ce nu aduce parizienilor numai profit, ci şi necazuri. 

Cum au apărut aceste reglementări? 

Multe din aceste reguli stricte sînt, de fapt, urmarea unor abuzuri. Primul abuz de acest fel s-a întîmplat la Lyon, unde autorităţile au planificat o autostradă care urma să traverseze o zonă istorică a oraşului, un cartier datînd din Evul Mediu. Locuitorii s-au mobilizat masiv şi au obţinut schimbarea planului şi protejarea acelui cartier. Asta se întîmpla prin anii ‘60. Între timp legislaţia s-a înăsprit. Tot ce ţine de amenajarea teritoriului e sub tutela statului. Însă regulile îi vizează în mod direct şi pe cetăţeni. Faptul că eşti proprietar al terenului nu te îndreptăţeşte să construieşti acolo ce vrei. În momentul în care ai dobîndit un teren aflat într-o zonă protejată, eşti obligat să respecţi planul acelei zone şi că construieşti doar imobile de tipul celor înscrise în plan.  

Şi la Bucureşti există reguli şi planuri zonale, însă ele se schimbă în funcţie de interesele celor care au dobîndit terenuri şi vor să construiască. Excepţiile au devenit regula. În Franţa pot fi schimbate destinaţiile terenurilor sau planurile zonale? 

Niciodată. Şi asta pune numeroase probleme. Însuşi preşedintele republicii a anunţat, săptămîna trecută, că se gîndeşte la o reformă a legislaţiei în acest domeniu. Presaţi de proprietari şi de arhitecţi, oamenii politici sînt într-adevăr tot mai dispuşi să creeze un ansamblu de legi mai permisive. Ca arhitect, nu pot decît să mă bucur dacă acest lucru se va şi întîmpla. Pentru că breasla are mult de suferit de pe urma legislaţiei urbanistice în vigoare acum. Practic, am ajuns doar un soi de funcţionari, un soi de mici ingineri care doar adaptează o construcţie la cerinţele din planul zonal. Nu mai apucăm să creăm nimic – totul e doar muncă de adaptare.  

Cum vă afectează, în munca de arhitect, aceste reguli? 

Astăzi, cînd un arhitect se apucă de lucru, trebuie să se gîndească mai întîi la constrîngeri: înălţime, amprentă la sol, materiale, reguli de dezvoltare durabilă, destinaţie finală etc. După ce şi-a notat toate acestea şi mai încearcă, pe deasupra, să racordeze totul la estetica zonei, imobilul e ca şi desenat – fără nici o tuşă a artistului. Noi înţelegem foarte bine sensul protejării patrimoniului, însă nu trebuie uitat că acele clădiri, pe care astăzi le considerăm patrimoniale, au fost create tot de nişte arhitecţi – şi asta într-o epocă în care regulile permiteau ca ele să funcţioneze ca atare. Aşa cum arată situaţia acum, e puţin probabil ca un Jean Nouvel să se mai poată exprima. 

În ce măsură este implicată societatea civilă în aceste dispute?

 La Paris există o întreagă dezbatere legată de turnuri. Primarul de acum al capitalei a promis, în campania electorală, că nu va permite construirea de noi turnuri la Paris. Însă situaţia s-a schimbat. Există dezvoltatori imobiliari interesaţi să investească în clădiri înalte, există, pe de altă parte, şi o nevoie acută de locuinţe, cererea pentru spaţii comerciale şi birouri e şi ea suficient de mare, pentru a justifica asemenea investiţii. Pe de altă parte, suprafeţele construibile sînt tot mai rare şi mai mici, iar metrul pătrat de teren a atins cote fabuloase. E normal că în aceste condiţii s-a redeschis discuţia despre construirea turnurilor. Nu doar din raţiuni „capitaliste“, ci din motive absolut concrete. Dacă nu se dezvoltă, oraşul moare – spun arhitecţii şi unii urbanişti. Însă adepţi ai partidelor ecologiste se opun în continuare dezvoltării. Iar discuţia are mai multe paliere. Pentru că, pînă şi cei care, la o adică, ar accepta dezvoltarea pe verticală, au reţineri, în sensul că solicită anumite standarde, în ceea ce priveşte calitatea locuirii în acele blocuri-turn. E greu să oferi garanţii, din moment ce proiectul e încă în faze foarte incipiente – dar vă pot asigura că astăzi, cu tehnologiile de care dispunem, pot fi construite turnuri de calitate bună, care să asigure un trai decent, la nişte preţuri convenabile pentru toată lumea. Oricum, eu văd mai degrabă construcţii multifuncţionale, cu spaţii de locuit, cu zone comerciale şi birouri. Dezbaterea nu îi vizează doar pe dezvoltatori şi pe reprezentanţii puterii politice, ci şi pe cetăţeni, care vin mereu cu propuneri noi – aşa că, pînă la urmă, cred că va avea rezultate bune. Urbanismul şi democraţia fac, în acest caz, o pereche bună.  

Pînă la urmă, care e măsura justă între salvarea patrimoniului şi progres? 

Între conservarea absolută şi reconstrucţia din temelii trebuie într-adevăr găsit un echilibru. Ar fi la fel de aberant să construieşti un bloc în cartierul Marais, precum să tot pastişezi arhitectura existentă în loc să construieşti ceva într-adevăr novator. Cît despre justa măsură... vor fi tot atîtea juste măsuri cîte solicitări de construire.  

Predaţi un curs despre intervenţii artistice în spaţii publice. Despre ce e vorba? 

În Franţa, după ce ne-am rezolvat, în mare parte, problemele urgente ale oraşului, am avut timp să reflectăm şi asupra unor soluţii de îmbunătăţire a spaţiului în care locuim. Există, pe lîngă arhitectură, şi alte tipuri de intervenţie la care societatea civilă sau autorităţile pot recurge pentru a transforma oraşul. Astăzi, cînd autorităţile planifică amenajarea teritoriului, se gîndesc nu doar la materialele de construcţie ce ar trebui folosite pentru a spori confortul locuitorilor, ci şi la elemente care ne pot ameliora percepţia asupra oraşului. Spaţiul public e al fiecăruia şi al tuturor – iată de ce a şi devenit o miză importantă pentru urbanişti.  

Arhitecţii sînt şi ei tot nişte artişti. De ce ar avea nevoie de alţi artişti pentru a le susţine planurile? 

Artiştii plastici ne pot face să privim altfel planurile arhitecţilor. Am răsfoit, de pildă, albumul Bucarest, la mal-aimée, în care mai mulţi fotografi prezintă imagini nostalgice, uneori ironice ale oraşului în care locuiesc şi care e parazitat de fel de fel de probleme de amenajare. Seriile fotografice sînt opere artistice în sine, dar ele reprezintă şi o critică utilă: ele ne arată cum este perceput oraşul de ochii formaţi şi unde anume sînt „petele negre“. 

Arhitectul are un caiet de sarcini pe care trebuie să-l respecte. Un artist are mult mai puţine constrîngeri şi tocmai de aceea abordarea sa va fi mai liberă. De aceea se poate întîmpla să ofere răspunsuri neaşteptate eventualelor impasuri în care se află arhitectul.

Jean-Dominique Secondi s-a ocupat iniţial de conceperea şi integrarea echipamentelor publice în cadrul departamentului de expoziţii al Cité des Sciences et de l’Industrie, Paris. Din 1996 este director al Agenţiei Art Public Contemporain. Împreună cu Renaud Sabari, director asociat de producţie a evenimentelor Noapte Albă de la Paris, creează în 2004 AIA Productions, prima societate franceză de producţie de proiecte artistice. Predă la Sorbona, Paris 1 un master de artă în spaţiul public.

a consemnat Matei MARTIN