„Totonel n-a vrut să mă impresioneze“ – interviu cu regizorul Alexander NANAU

Publicat în Dilema Veche nr. 565 din 11-17 decembrie 2014
„Totonel n a vrut să mă impresioneze“ – interviu cu regizorul Alexander NANAU jpeg

Pe 18 decembrie, la HBO, va avea loc premiera filmul lui Alexander Nanau – Toto şi surorile lui. În 2010, regizorul a obţinut, cu Lumea văzută de Ion B., un Premiu Emmy. După patru ani de la acest succes, Alexander Nanau ne propune un nou documentar, cu o poveste puternică, despre speranţă, într-o lume în care pare că a fost tăiată de la rădăcină, şi salvare. Mediul în care trăim ne condiţionează. Dar supravieţuitorii găsesc întotdeauna fisura din zid. Iar Totonel, protagonistul filmului, e un astfel de personaj. 

Cum aţi ajus la povestea de acum?

Povestea a început aşa: m-a oprit cineva de la Strada Film pe stradă, mi-a zis că au mici fonduri să facă ceva despre comunităţi rome, şi m-a întrebat dacă m-ar interesa. Nu mi-a sunat neapărat a ceva ce aş fi vrut să fac, dar am acceptat să mă duc prin ţară şi să investighez un pic subiectul. Am întîlnit atunci foarte mulţi copii mişto, care trăiau în condiţii deplorabile: analfabeţi, nemîncaţi şi neîngrijiţi. Mă gîndeam că nimănui nu-i pasă de problemele lor. Aşa, ca-n filmul lui Bun˜uel – Los Olvidados.

Îmi imaginam cum este să fii în pielea unora dintre ei, să ai 8-9 ani şi să-ţi dai seama că eşti inteligent, talentat, dar nu vei avea nici o scăpare din lumea aceea în care te-ai născut dintr-o pură întîmplare. Şi-atunci, le-am propus celor de la Strada Film să fac un film strict din această perspectivă, a unor copii, excluzînd adulţii, şi chiar şi formal, mergînd cu camera la înălţimea copiilor. Propunerea a fost acceptată şi am început să caut personaje a căror situaţie de viaţă ar fi putut conţine elemente suficiente pentru o poveste de film, care să fie mai mult decît doar un caz social. După vreo trei luni de căutări, l-am găsit pe Totonel, în Bucureşti, în Ferentari. Apoi am vorbit cu Andreea, sora lui, mi-am dat seama că au această poveste cu mama la închisoare şi, după cîteva zile, am întîlnit-o pe Ana, cealaltă soră. Aşa am decis că sînt toţi trei foarte interesanţi şi ar fi o posibilă abordare a unui film. 

În Ferentari, povestea lor există multiplicată de zeci şi sute de ori. Dar cel mai important pentru mine, la un documentar, e decizia de a alege un protagonist. Şi asta s-a văzut şi la Ion B., unde am avut un protagonist puternic, exact ca la ficţiune. Pentru că protagonistul va face apoi cam 80% din ce ai nevoie, ca să te incite personal şi să poţi modela mai departe. Dacă protagonistul n-are personalitate, filmul nu funcţionează. Aşa m-am uitat şi la copii, m-am uitat la ei să văd care pot fi acele personaje care să poată ţine în picioare un film, cinematografic vorbind. 

Ce vă aduceţi aminte de la prima întîlnire cu Totonel?

Totonel era singurul dintre copii care n-a vrut să mă impresioneze. Dacă toţi ceilalţi se străduiau, pentru că ştiau vag că sînt cineva care vrea să facă un film cu ei, Totonel era foarte cool şi foarte distant, şi nu încerca în nici un fel vizibil să atragă atenţia. În acelaşi timp, părea conştient de ce face. Şi prin asta m-a atras pe mine. 

Am început să fiu atent la el. Asta după ce mă focalizasem pe un alt băiat, care într-o bună zi l-a adus pe Totonel cu el. Eram în faza în care filmam şi testam să văd cum reacţionează copiii la cameră şi mediul lor la cameră. Şi, deşi şi celălalt băieţel era foarte interesant, cum a apărut camera, s-a dărîmat aparenţa. Asta nu s-a întîmplat niciodată în cazul lui Totonel. Nu conta dacă sînt cu sau fără cameră. 

Ce a însemnat impactul cu o lume pe care n-o cunoşteaţi deloc?

Ferentariul era, pentru mine, un punct negru pe hartă. Şi trebuie să recunosc că primele dăţi cînd m-am dus acolo, îmi parcam maşina în afara cartierului. Şi aveam nişte prejudecăţi pe care, probabil, toţi oamenii le au, şi într-un final, pentru mine a fost şi o experienţă de viaţă, din care mi s-a confirmat mai clar ca niciodată că oamenii nu sînt cum se spune că sînt. Iar după primele două vizite în Ferentari, mi-am dat seama că totul e o tîmpenie, nu este atît de periculos cum se zice. Oamenii pe care i-am întîlnit acolo au fost nişte oameni de treabă, n-am fost furat, înşelat, deci mi s-a schimbat cu totul percepţia. Şi toată această experienţă am încercat s-o transpun în film. Pleci dintr-un punct în care vezi într-un anumit fel oamenii, iar apoi îţi dai seama ce poţi să descoperi în acei oameni.

Dincolo de prejudecăţi, lumea personajelor dvs. rămîne una dură. E ea una condamnată?

E o lume care conţine multă autodistrugere în ea, pentru că sînt oameni care s-au născut într-un context. Am întîlnit oameni între 15 şi 30 de ani, la fel ca Totonel, care chiar dacă au avut nişte şanse la educaţie, la începutul anilor ’90, ulterior le-au ratat, societatea românească i-a marginalizat din ce în ce mai mult, nu s-au mai dus la şcoală. Asta a fost pentru mine cel mai dureros. Să întîlnesc oameni de 25 de ani, cu o inteligenţă ieşită din comun, dar care n-au altă cale. Viaţa e un pic mai complexă, şi ei n-au ales să se nască şi să ducă viaţa asta. Şi asta încearcă să spună şi filmul. În spatele fiecărui om există o complexitate de vise, de talente, de modele, de aspiraţii. Cu ajutorul celor trei personaje, poţi vedea în ce măsură e impregnată fiecare vîrstă cu tipare de viaţă şi gîndire, şi cît se mai poate elibera fiecare din ele.

Cum se creează intimitatea regizorului cu personajele sale?

Intimitatea care ajunge apoi pe ecran e rezultatul unor relaţii pe care le legi acolo. Eram într-o relaţie bună atît cu cei care se drogau în faţa camerei, cît şi cu copiii, cu gardienii sau cu un judecător. Dacă întîmpini oamenii cu înţelegere şi nu-i judeci, atunci ei simt asta şi automat se deschid. Cred că totul ţine de o proprie atitudine faţă de viaţă, iar ca documentarist, una dintre regulile de bază e să fii deschis şi să nu judeci pe nimeni. Iar ei cred că au simţit asta şi, exact cum mi-a spus unul dintre tinerii care se drogau acolo: „E clar că tu ai putea trăi şi aici cu noi, şi în cercuri înalte.“ Cînd mi-a spus asta, mi-am dat seama că totul e bine, că ei nu se simt invadaţi de cineva din afară, de cealaltă parte a societăţii, care a venit să-i judece. Au înţeles foarte repede că filmările le fac bine lui Toto şi surorilor lui, că stăm acolo cu ei, că asta îi animă să se dezvolte într-o anumită direcţie. Mulţi dintre ei şi-ar fi dorit, probabil, să li se fi întîmplat şi lor asta cînd aveau vîrsta lor. Dacă n-a fost aşa, au spus că vor să se vadă măcar cum trăiesc ei acum. Şi atunci, accesul a fost total.

Poate schimba un documentar destinele personajelor sale?

Sigur. Dar, în final, deciziile ţin de ei. Procesul facerii unui documentar, faptul că o echipă de filmare stă o bună bucată de timp acolo cu personajele, în mediul lor, că interacţionează, evident că te schimbă pe tine. Începi să vezi altfel. În cazul lui Totonel, lucrurile stăteau aşa: mama lui era plecată, de cînd el avea 5-6 ani. Trăia printre oameni dependenţi de droguri, care nu considerau că a avea grijă de el intra în sarcina lor. E vorba despre un copil nepupat, nemîngîiat, care nu are nici un reper de sine. Nu i-a spus nimeni niciodată: eşti frumos, eşti deştept, lucrurile de bază de care au nevoie copiii în cîştigarea încrederii. Şi, deodată, vine cineva din afară şi zice că eşti important, interesant, devine preocupat de tine şi, atunci, automat, fiind vorba despre un copil, vedeam în fiecare zi cum începea să se lumineze şi să aibă alte repere şi alte modele. Voiam să facem un documentar despre situaţia lui, de fapt, dar povestea s-a dezvoltat cumva în altă direcţie. Esenţial pentru dezvoltarea lui a fost faptul că el mergea la un club care se numeşte Clubul de Educaţie Alternativă, care a fost înfiinţat de un rom, Valeriu Nicolae – şi el provenea dintr-un mediu sărac, dar a avut inteligenţa şi norocul să studieze şi să plece să lucreze în străinătate. Cînd s-a întors, a vrut să-şi ajute comunitatea şi a înfiinţat acest club. 

Colaboratorii lui Valeriu din Club, care apar în film, de altfel, iau aceşti copii de pe strada Ghetoului, nemîncaţi, neîngrijiţi, de multe ori semiabandonaţi, ca în cazul lui Totonel, şi pe parcursul unui an jumate, cît au durat filmările, i-am văzut cum s-au transformat. Au început să meargă la şcoală, veneau alergînd la Club, unde se ocupa cineva de ei, unde învăţau să cînte, să danseze, să numere, să citească, să facă lucruri la care erau talentaţi, şi au înflorit. Iar în cazul lui Totonel, al Andreei şi al Anei, o perioadă, faptul că eram acolo cu ei, evident, le-a dat o altă energie de schimbare. De exemplu, Andreea nu cred că rămînea în acel Club dacă nu existau filmările. Ea a apărut prima dată acolo, cu prietenele de vîrsta ei, odată cu noi. Aveau toate în jur de 14-15 ani. Prietenele au plecat, n-au rămas, dar ea, pentru că ştia că vrem să facem un film despre ea şi Totonel, a continuat să vină la Club, unde eram şi noi. 

Da, un film, o piesă de teatru, orice am fi făcut cu aceşti copii, orice contact creativ, evident, schimbă oamenii. 

Spuneaţi, după Ion B.: „Filmul a adus cu sine un soi de responsabilitate pentru mine.“ S-a întîmplat la fel şi cu Totonel?

Pe plan personal, da. Dar avînd în vedere că Totonel e mai mult decît protejat în acel Club, şi că oamenii aceia sînt un fel de părinţi pentru el, ar fi cumva necinstit din partea mea să mă bag peste ei. Şi atunci, încerc să păstrez un fel de distanţă sănătoasă. Am făcut filmul împreună, organizez, la unele festivaluri, împreună cu oamenii de la Club să mergem să prezentăm filmul. Institutul Cultural Român ne susţine şi plăteşte deplasarea şi cazarea lui Totonel şi a adultului desemnat să-l însoţească. Mă interesez în continuare de situaţia lui, ca să ştiu că este bine. Nu pot să mă implic mai mult decît atît, pentru că n-ar fi cinstit, pentru că eu, dacă încep să fac următorul film în Noua Zeelandă, nu voi mai fi acolo pentru el. Oamenii de la Clubul de Educaţie Alternativă al Fundaţiei „Policy Center for Roma and Minorities“, care îl ajută pe el şi pe mulţi alţi copii, şi care l-au făcut om, sînt tot timpul acolo. Totonel are acum 14 ani, e mare, e frumos şi deştept, la şcoală e în clasa corespunzătoare vîrstei lui, dansează în continuare. 

El pare salvat.

Nu mai are cum să cadă înapoi. E atît de conştient de ce-i bine şi ce e rău pentru el, aşa cum se vede şi în film, că nu cred că mai are cum să se întoarcă de unde a plecat.   

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: C. Movilă

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.