"Look, I’m standing naked before you" spune roşcata cu voce idiosincrazică într-o piesă de pe primul ei album, Little Earthquakes (1992). Vers care sintetizează, cred, cel mai bine esenţa şi farmecul aparte al acestei doamne mereu însoţite de un pian provocator.Povestea fetei de preot ajunse una dintre cele mai stranii stele feminine rock începe în Carolina de Nord, pe 22 august 1963 sub numele de Myra Ellen Amos. Avea să şi-l schimbe în Tori, parcă în glumă, pe la 17 ani. Dată la care scosese deja un prim single, cînta de 15 ani la pian, abandonase conservatorul (la care fusese admisă la doar cinci ani), începuse să performeze prin baruri şi cîştigase (în 1977) un concurs naţional pentru talente adolescentine. La vîrsta majoratului se muta în Los Angeles şi, în 1985, fonda un grup de rock alternativ, Y Kan’t Tori Read - referinţă la unul dintre motivele pentru care abandonase conservatorul, antipatia pentru cititul partiturilor. Aşa avea să se numească şi primul album, scos împreună cu trupa în ’88 - prost primit de critică, deşi inflenţele synthpop şi senzualitatea vocii îi făceau deja pe mulţi să o compare cu Kate Bush.Dar adevărata Tori, interpreta singulară care nu are nevoie decît de un pian şi de glasul acela care pare să fi strîns toate neliniştile şi tristeţile lumii pentru a îţi da fiori, iese la suprafaţă deplin abia cu Little Earthquakes. Albumul abundă, tematic şi sonor, exact în acele elemente care au făcut din Tori eroina celor plictisiţi de pop-ul formatat şi supra-difuzat, dar iubitori de melodie: pianul ca element central pe care, dincolo de vocea răvăşitoare, se articulează melodiile, lipsa de comunicare ("Crucify", "Winter"), confuzia ("Leather"), tăcerile disconfortante ("Silent All These Years" - primul single şi hit -, "China"); şi chiar o piesă a capella avînd ca subiect violul ("Me and a Gun"). Pe Under the Pink (’94) pianul căpăta un rol chiar mai accentuat, tematicile rămînînd la fel de întunecate şi personale, deşi mai apăsat influenţate de literatură şi, surprinzător, cu neaşteptat de mult succes în topuri ("Cornflake Girl", "Pretty Good Year", "Past the Mission" - colaborare cu Trent Reznor de la industrialii Nine Inch Nails). Înregistrat într-o biserică din Irlanda, Boys for Pele (’96) era mai baroc (mai multe bucăţi sînt cîntate chiar la clavecin!) şi amplu orchestrat şi, prin remixul semnat de dj-ul Armand van Helden la "Professional Widow", a făcut din Tori o prezenţă favorită pe ringurile de dans. Următoarele albume - From the Choirgirl Hotel, To Venus and Back, frumosul Scarlet’s Walk, mediocrul The Beekeeper în care vira spre un pop mult mai comercial şi previzibil - au menţinut-o în atenţia fanilor dedicaţi, dar, exceptînd colecţia de cover-uri regîndite într-o perspectivă feminină Strange Little Girls (2001, de pe care se reţine mai ales o fascinantă reinterpretare la "’97 Bonnie and Clyde" a lui Eminem), nu s-au ridicat la nivelul mai vechilor ei producţii. Recentul American Doll Posse, motivul pentru care pe 13 iulie o puteţi vedea live pe Tori Amos la Sala Polivalentă în Bucureşti, e o revenire la mai vechile tematici şi stiluri. Şi readuce în prim-plan sinceritatea dezarmantă şi tandemul voce-pian care au impus-o.