De Thanksgiving, în New York se face liniște. Ei, nu chiar liniște, că doar e orașul care nu doarme, știm bine, doar că dorm mai puțini în el și n-au ce să mănînce. Totul e închis, mulți se duc acasă, la părinți, să mănînce curcanul tradițional și să se certe cu unchiul pe politică, iar cei rămași mor de foame, de sete și, mai ales, de plictiseală. Am plecat și noi și, cum la părinți e mai departe, am luat-o spre sud, pe coastă, prin New Jersey, Delaware, Maryland, cu scopul declarat de a ne îndopa cu fructe de mare și de a vedea sate pescărești.

Pe Jersey Shore am găsit în final ce căutam în prima zi, stațiuni cu vile elegante, cu atmosfera aia singuratică și părăsită de iarnă, cînd prezența unui om pe plajă te convinge că n-a dispărut totuși civilizația. Am trecut apoi prin Atlantic City, pe care doar cuvîntul kitsch l-ar descrie cu succes – clădiri aurite, lucioase, cu lumini peste tot, multe făcute de Trump (Trump Taj Mahal spune tot…), multe cazinouri și cluburi de bumți-bumți. După un drum cu ferry-ul, seara am petrecut-o în Dewey Beach, în Delaware, unde ne-am luptat eroic cu un platou plin cu crab. Să spargi zeci de picioare de crab nu-i ușor! Frumos pe peninsulă, apă în stînga, apă în dreapta, imagine de sfîrșit de lume și planuri că la vară, cînd revin lucrurile la viață, bicicletelor le va sta foarte bine prin zonă, mai ales în Chincoteague, un parc național frumos tare, gen Deltă.

Sate, orășele, din goana mașinii sau văzute pe fugă, îmi dădeau din viteză o altă imagine a Americii pe care o știam filtrată doar de New York, Boston sau San Francisco, o Americă liniștită, conservatoare, cu un gust discutabil la barurile din care ieșeau rechini uriași din plastic sau cu tunsori de anii ’80. Dar nimic nu bate stridiile mîncate la gheretă, ca un fel de „mici“, de-abia scoase din apă, eventual umplute, coapte sau cu diverse sosuri delicioase. Cumva, începeam să intuiesc de ce-a ieșit Trump, eram în „cealaltă bulă“, unde lucrurile par ceva mai simple, dar nu sînt deloc și unde corectitudinea politică n-a ajuns. Case izolate în pădure, rulote la marginea drumului, ranch-uri uriașe ce-mi trezeau amintiri de Dallas, magazine în care armele se vindeau împreună cu bomboanele și uleiul, lipsa oamenilor de culoare sau a oricăror minorități, pancartele cu Trump/Pence pe peluză (nici măcar unul cu Hillary!) erau semnele izolării sau ale unor comunități închise, pentru care știrile vin de la TV și se discută seara, în barul care se închide la ora 9.

În Crisfield, după ce ne-am cazat la un motel „din filme“, genul unde te aștepți să vină criminalul să se ascundă, am aterizat ca niște extratereștri în barul local, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și unde doi domni extrem de simpatici au ținut să afle care-i treaba cu noi și ai cui sîntem, să ne dea de băut și să vorbim despre viață. E o lume mică acolo, care-și găsește ancore mîndre în istorie, cu povești locale și cu lucruri importante, cu lipsa job-urilor, a perspectivelor, cu o încremenire înduioșătoare în timp, o lume unde nu ajunge politica mare decît tangențial, prin tot felul de știri mai mult sau mai puțin false. De ce l-ați votat pe Trump, îi întreb fără (surprinzător) nici o urmă de resentiment. Pentru că e altfel, e om de afaceri, nu e reprezentantul sistemului care-i țintuiește acolo, vorbește ca ei și atinge filonul ăla naționalist atît de puternic. America nu e great la sate și în orașele mici, și oamenii de acolo trăiesc cu gîndul că ar putea să fie. Că ar putea fi locuri de muncă mai bune, că ar putea trăi mai bine, că nu ar mai face legea corporațiile, că s-ar întoarce producția în America, că nu s-ar mai băga atîția bani în războaiele altora. Discursul oficial. Bine, dar uite, nu și-a plătit taxele, voi vi le plătiți. Da, pentru că e inteligent, tocmai pentru că el știe că sistemul e greșit, îl poate schimba. Dar cum vorbește de femei. Eee, domnișoară, așa sîntem noi, băieții, spunem multe cînd nu sînt ele de față, dar tot de soții ascultăm. Cumva, discursul lor era o replică într-o oglindă mai mică și cumva mai inocentă a discursului lui Trump. Soțiile lor stăteau la o altă masă și rîdeau, ei spuneau ce „femei rele“ sînt ele că nu-i lasă să bea cît vor, dar au plecat cuminți acasă cînd doamnele au decis. În nuanțele astea de gri se duce viața obișnuită și abia cînd ajungi acolo îți dai seama cît de greu e să înțelegi și cît de nedrept e să judeci după niște principii ale tale care pur și simplu acolo nu se aplică încă.

Apoi, la întoarcere, s-a schimbat filmul, cu Cambridge, un orășel super-cochet din Dorchester, cu baruri, magazine drăguțe și cu o atmosferă parcă din povești, caldă și prietenoasă, sau cu Easton, la fel de îngrijit și cu o arhitectură unitară, clasică, fără bling-bling-uri ca în alte locuri. Sînt atîtea locuri, atîtea fețe ale Americii, atîtea lucruri pe care nu le vezi de departe și la fața locului abia începi să le intuiești, viața se duce în atîtea feluri încît mi se pare greu acum să spui că tragi linie și ai prins tot. N-au înțeles sondajele, n-au înțeles politicienii.