„Să-ţi povestesc. Nu pregătisem nimic pentru partea asta de călătorie. Dar ştii ce-i aia, absolut ni-mic! Crezusem c-o s-o facă Milena. Ţeapă! Dar ţeapă pe bune, că îmi zisese de la Yongin că a rezervat ea camere pentru amîndoi, că e totul bine. Paf! Mi-a trîntit-o senin, doar cu o seară înainte, în holul hotelului din Banf, în faţa profesorului Hong, îl ştii, de la ucraineană, amabil, că ea mi-a zis că nu o să pregătească nimic, că ea are unde să stea, la o prietenă, nu ştiu ce, plecată din Bulgaria. Eu nu, că nu mi-ai zis, ea da, se uita bietul om ca la circ. Nu ne-am fi învîrtit, oricum, prea mult împreună, dar orişicît, tot am simţit, aşa, un chill. Să vii din Coreea în Canada fără să pregăteşti nimic, o da bine pe-o hartă hipsterească, dar e un mare nu-nu. Nu că aş fi bun la pregătit călătorii, ştii că-s nul. Ca dovadă, am luat gentoiul ăla verde pe care îl găsise Sara în camera aia a ei goală. I s-au rupt rotilele de la Calgary, de la primul aruncat dintr-o cală în alta, de-am cărat de el cu mîinile întinse din gît ca Bugs Bunny prin toată Columbia Britanică!  

Bilete Edmonton – Vancouver aveam. Măcar asta. Am ajuns obosit rău după conferinţa de la Alberta University şi excursia prin Stîncoşi. Nu-ndrăzneam să deschid netul de pe telefon, în Canada totul pare cam suprarealist, mai ţii minte cîte am păţit cu viza şi alambicatul site de la ambasadă! Auzi, să faci din citirea unui site un criteriu de acordare a vizei! Numai noi şi fraţii bulgari, vorba Lyudmilei, ne mai ascuţim încă mintea ca la rebus, pentru asta. Oricum, pînă acum, excursia asta e pe locul doi în intensitate suprarealistă, pe primul e o zi musonică într-o vară coreeană. M-am dus la o tipă de la info şi i-am zis să-mi recomande ceva unde să stau, să fie cît de cît central. Turuiam şi se uita la mine ca la o arătare, cu harta ei colorată ca din Atlas în mîini. Român, cu ID de rezident în Coreea de Sud, în Vancouver, fără nimic rezervat, pentru cinci zile, cîte mai erau din viză. Mi-a înşirat cîteva opţiuni, şi la hm-urile şi don’t know-urile mele balanţeşti, îmi zice, aşa, revelat: «There you go! Robson street!»

M-am suit într-un taxi, condus ca-n filmele-’50 de un sikh, cu care, nu ştiu, mi-a murit instant simţul social, m-a apucat o veselie din aia predepresivă, de-am început să-l întreb în avalanşă de ce a emigrat şi cum se descurcă aici şi cum era la el în ţară, dar familia unde e? Şi o tot ţineam aşa, langa, pînă cînd, de sub turban, răspunsurile lui au început să sune cam a săgeţi. Hait! Nu e Jim, sau cum l-o mai chema, simpaticul şofer din excursia la Peyto, cu care am dat-o pe NAFTA şi chestii. Mi-a aruncat un „el e inginer în ţara lui“, de şi acum îl duc în creier. Şi mai trebuia să aleagă şi hotelul, mă dădusem rotund şi-aventurier şi-l lăsasem pe el să-o facă. Băiat bun, mi-a dat două opţiuni, aşa că iată-mă în turnul ăsta, pe fantastica stradă Robson, eu şi cu gentoiul. La recepţie, cu preţul de nerezervare şi cu strada centrală. M-am uitat şi eu lung la gentoi şi-am luat camera.

Recepţionera, cu paşaportul şi ezitarea mea în mînă, mi-a zis, amuzată şi cred că şi solidară – e slovacă – că-mi dă o supercameră. Chiar e, la etajul 29. Priveliştea e totală! Un lan de blocuri, şi în spatele lor, Golful Englezesc, unde se văd în fiecare dimineaţă nave. Sînt complet îndrăgostit! Aş sta să mă uit la ele toată ziua. Nu ştiu dacă e de la brusca agorafobie, sau ce e, dar aş sta cu orele şi m-aş uita la liniile alea pe care le lasă navele şi la oraşul ăsta care are un aer foarte cald şi, zău, cam estic. Sau văd eu, preventiv, Est peste tot. Banful mi s-a părut ca Predealul. Aşa că stau în cameră, mai citesc, mă mai gîndesc ce o să fac cînd mă întorc în România după anii ăştia coreeni, mă mai uit la nave, mai pe net. Am şi ieşit, normal. Cine-a pus Vancouver în toate topurile cu oraşe de locuit, înţelept om a mai fost! E foarte homey. Am mîncat la restaurante de greci şi coreeni, şi e exact ca acolo, nu simţi, vorba aia, gustul diferit al apei în supă. Pe strada asta e un mic carnaval turistic. Are la un capăt un parc englezesc mortal, Stanley, cu sequoia & all, de unde am sunat-o pe maia, să-i zic, jumătate de lume distanţă, cum mie mi-e teamă de reîntoarcere. «Lasă, mamă, o să fie bine.» Am prins şi-un festival în parc, e foarte viu locul ăsta, ca un zîmbet. Foarte prietenos pentru pietoni, am mers tone pe jos. Ce-a mai fost şi-n China Town sau cu Linda, în galeria ei din Granville... l-am ratat şi aici pe Cohen, dar i-am văzut nişte tablouri. Sau Canada Place, cu forma ei de navă acostată, luminată de torţele de la olimpiadă, cu memorialul emigranţilor asiatici, cu rain people. Un alt fel de boat people... Sau despre picătura albastră, de extraterestru, de pe chei. Ieri am zis să merg să văd navele şi de jos. M-am tot învîrtit, dar nu le-am nimerit, mi-am adus aminte de Gene din Toronto, cum îmi zicea ea că străzile sînt un puzzle în Canada. M-am şi pierdut printr-un cartier de case cu cerdac larg, ca în poveştile cu troici ruseşti, să juri!

Hai că mă duc să mă mai uit la nave.

Sper să ia Skype-ul toate megaoffline-urile astea. Mai bine îţi scriam un mail.“   

Foto: B. Tănase