Propovăduind, atît în faptă, cît şi în scris, ideea de toleranţă, făcînd apologia concilierii şi critica exclusivismelor de orice natură, Steinhardt s-a opus mereu elitismului şi discursului oficial, ajungînd, la rîndul său, pe altă filieră, la un semnificativ – şi prea puţin analizat de cercetători – divorţ de unele dintre ideile lui Noica, marele său prieten, protector şi, pentru o vreme, suzeran ideologic. Dar unde s-a fisurat oare această relaţie de vasalitate (dacă s-a fisurat)?

„A jucat un rol capital în viaţa mea: pot spune că, în afara părinţilor mei, nimeni nu mi-a influenţat soarta mai hotărîtor, schimbîndu-mi-o din temelii“, afirmă, smerit, monahul de la Rohia, în eseul „Constantin Noica – omul“, din Steaua, nr. 2/1988, ca unul care aparţine, în fapt, aceleiaşi generaţii ’30, pe care o va cultiva intens în scrierile sale de maturitate. Generaţia ’30 va deveni nu doar un ,,personaj colectiv“, ci chiar un „cult“ al eseisticii steinhardtiene a anilor ’70-’80. La o privire atentă se remarcă, însă, faptul că textul din care am citat este, în primul rînd, un necrolog, în care talentul de portretist al lui Steinhardt nu se dezminte, ceea ce, fireşte, nu afectează în vreun fel sinceritatea mărturisirii. Totodată, mergînd pe acelaşi fir şi corelînd informaţiile provenite şi din alte texte, interviuri sau memorii, vom observa că este vorba despre o „gratitudine existenţială“, cum o numeşte Steinhardt, nicidecum despre o capitulare sau despre o absorbire benevolă, consimţită, în faţa integralităţii ideilor lui Noica. Această falie este, în mare parte, justificată de un principiu esenţial al ţinutei, aşa cum o înţelege Stein-hardt în Jurnalul fericirii, şi aşa cum încearcă să i-o inculce şi ucenicului său, Radu Săplăcan: „Fiţi deci tare pe avantajoasa poziţie adoptată. Nu vă lăsaţi amăgit şi tulburat de enunţări tăioase. Obrăznicia nu-i recomandabilă în viaţa de toate zilele. Acolo-s bune respectul, cuviinţa, amabilitatea. În domeniul ideilor nu-i aşa: aici rostirile şi sloganele găunoase va să fie – cu hotărîre şi necruţare – înfruntate, ba, de este trebuinţă, demascate, despicate, spintecate, ca balaurii; pulverizate…“ (N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu, Polirom, 2010).

Prima disociere fermă de ideile lui Noi-ca se face probabil după 1937, datorită simpatiei legionare a acestuia. Legăturile vor fi reluate, însă, din 1954, fără intermitenţe, pînă la sfîrşitul vieţii, Steinhardt intrînd definitiv în grupul prietenilor lui Noica şi urmînd a fi arestat (ultimul din lotul Noica-Pillat) în 1960. Acelaşi Noica îi va găsi şi îi va intermedia refugiul monahal mult dorit, unul care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, providenţial: mănăstirea Rohia, astfel încît formula „gratitudinii existenţiale“, citată mai sus, se impune de la sine.

Este evident impactul pe care filosoful l-a avut asupra vieţii lui Steinhardt. În relaţia dintre cei doi, maestrul a fost Noica, Steinhardt pozînd mereu în ipostaza ucenicului relativist (şi capricios, după cum vom vedea). Cei doi nu s-au aflat niciodată în poziţie de egalitate (poate doar în anii în care ,,scorţosul“ Antisthius concepea, cu tinerească lejeritate, parodiile din În genul tinerilor…).

Această relaţie specială, şi care pare atît de puternică, a fost amintită, invocată în nenumărate situaţii, interpretată, şi poate chiar „instrumentată“ ideologic, după 1990. În contul filierei Noica, Steinhardt a ajuns, la rîndul său, sub unghiul deformant al cîtorva analize, să primească etichetele de ,,naţionalist“ şi de ,,legionar“. Pe aceeaşi linie, Adrian Marino, de pildă, contesta, cu intransigenţa-i binecunoscută, pe pagini întregi din Jurnalul unui om singur, dar şi în multe dintre textele care l-au precedat (mai cu seamă articolul „Teoriile antieuropene: Nae Ionescu, Noica, Ţuţea“, în vol. Pentru Europa: integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, Polirom, 2005), aşa-numitele ,,mituri naţionale postdecembriste“, o zonă în care numele lui Steinhardt este aşezat de data aceasta nu doar lîngă cel al lui Noica, ci şi lîngă acela al filozofului Petre Ţuţea, de care, în opinia noastră, îl despart multiple experienţe ideologice şi chiar biografice (cu excepţia închisorii, fireşte), precum şi existenţa concretă a unei opere de autor propriu-zise. Ţuţea este receptat la noi, începînd cu anii ’90, mai degrabă ca un geniu al oralităţii (N. Manolescu, de pildă, îl numeşte „autor fără operă“, iar diagnoza, deşi severă, nu este departe de adevăr). George Ardeleanu a semnalat, la rîndul său, pornind de la „Catharii de la Păltiniş“, cunoscutul text polemic al lui Steinhardt scris la adresa exclusivismului filozofic, uşurinţa cu care acest text poate fi oricînd „instrumentat“ în dezbaterea culturală şi ideologică a contemporaneităţii.

Printre puţinii cercetători care au intuit existenţa unei fisuri între cei doi vechi prieteni s-a numărat şi Virgil Bulat. În opinia acestui avizat biograf al lui Steinhardt (şi fost coleg de celulă), „înţepăturile bonome“ ale filozofului de „prin ’85“, conform cărora Stein-hardt s-ar mişca în cîmpul culturii „ca un Gavroche“, se datorează „lipsei de detaşare necesară aprecierii unui întreg“. Argumentaţia lui Virgil Bulat se axează pe faptul că lui Noica i-ar fi rămas necunoscute cărţile inedite sau postume ale amicului său. Acelaşi comentator consideră că binecunoscutul eseu polemic steinhardtian ar fi o replică ulterioară la discuţiile aprinse dintre cei doi: „Ulterior, N. Steinhardt replică, probabil după o frămîntată meditaţie, scriind eseul «Catharii de la Păltiniş» (Virgil Bulat, „Lecţia Jurnalului fericirii“, în Jurnalul fericirii, Polirom, 2008).

Nu împărtăşim acest punct de vedere, şi nu doar pentru că la mijloc este o mică eroare de cronologie (eseul amintit, înainte de a fi inclus, în 1987, în sumarul volumului Escale în timp şi spaţiu, vede prima oară lumina tiparului în revista orădeană Familia, în 1983), ci şi pentru că, în opinia noastră, este vorba de o dispută veche între cei doi gînditori. Există, într-adevăr, cel puţin deosebiri de nuanţă între cei doi intelectuali, deosebiri care au făcut posibile şi explicabile uneori atît „recuperarea“ lui Noica, pe o filieră protocronistă, de către sintaxa megalomană ceauşistă, dar şi irecuperabilitatea lui Steinhardt din aceeaşi perspectivă. Să încercăm să le dezvoltăm.

Deosebiri de nuanţă

a) Metafizic postmetafizic. Opoziţia se realizează, în acest caz, între discursul filosofic, de sorginte hegeliană, exclusivist, dialectic şi totalizator, şi acela existenţialist, eseistic, polivalent, paradoxal, contrapunctic, antielitist şi antiexclusivist, discurs care intră, fapt foarte interesant, în tangenţă cu aria propusă de filosoful Gianni Vattimo (,,a face totul pentru a se îndepărta de o constrîngere“) conceptului celui mai funcţional al discursului filozofic postmodern: gîndirea slabă. Totuşi, nu este cazul să găsim afinităţi postmoderne la Steinhardt, deşi legăturile acestuia cu optzeciştii, probabil în maniera vaselor comunicante, sînt peremptorii. Între multe altele, o posibilă explicaţie pentru afinităţile dintre Steinhardt şi optzecişti ar putea-o aduce ipoteza lui Eugen Negrici, conform căreia optzecismul românesc reprezintă mai degrabă ultima fază a modernismului la noi, neasumîndu-şi cu adevărat relativizarea absolută şi convenţiile ludice specifice postmodernismului, ceea ce ar face cu atît mai justificabilă apropierea nostalgică pe care o resimte Steinhardt faţă de această generaţie, faţă de angajamentul ei ontologic şi faţă de componenta realistă, autenticistă, pe care mizează discursul cultural optzecist (Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008).

Pe de altă parte, faptul că Noica ar putea reprezenta, în această dihotomie, gîndirea tare, devine din ce în ce mai posibil: „Destinul nostru este de a desena figuri regulate“, de a gîndi în „registre poliedrice regulate“, afirma el încă din 1934. Gîndirea tare, aşa cum o defineşte Vattimo în Il pensiero debole (1983), se recunoaşte prin „privirea totalizatoare“ şi prin puritatea elementelor sale constituente, pe cînd gîndirea slabă funcţionează ca o deviză polivalentă şi cu frontierele în chip voit neconturate, (…) ca un paradox sau ca un mod de a spune provizoriu, poate chiar contradictoriu“. Ceea ce îl apropie pe Steinhardt de o astfel de viziune sînt: interesul constant pentru conceptul de incertitudine, cultivarea cu orice preţ a paradoxului, precum şi caracterul polifonic, interdisciplinar şi antisistematic al producţiilor sale eseistice. Cu toate acestea, deşi Jurnalul fericirii şi scrierile ultimului Steinhardt întreţin o stare dialogică în raport cu postmodernismul, discursul său reprezintă un caz destul de tipic pentru paradigma existenţialist-creştină.

b) Vocaţie filozofică vocaţie literară. Contribuţia lui Noica în domeniul filozofiei româneşti este aproape unanim receptată ca fiind remarcabilă, deşi nu a avut parte şi de un acces la un circuit internaţional. Există şi un consens tacit în ceea ce priveşte opera de căpătîi a filozofului: aceasta este considerată a fi tratatul de ontologie Devenirea întru fiinţă (1981). Filozofia lui Noica este îndatorată atît raţionalismului cartezian şi filosofiei kantiene (mai cu seamă în tinereţe), cît şi unui idealism obiectiv, de factură platoniciană şi hegeliană (mai ales după anii de detenţie). La Noica, vocaţia pentru filozofie se conjugă cu aceea pedagogică, teoretizată încă din publicistica interbelică sau din vremea Jurnalului filozofic (1944).

În cazul lui Steinhardt, putem vorbi de o certă vocaţie literară, sprijinită atît pe o cultură literară enciclopedică şi, deci, pe o bulimie a lecturilor şi a conexiunilor culturale, cît şi pe temperamentul său lingvistic, trădînd o uşoară slăbiciune pentru teatralizare, mereu aflat în căutarea nuanţelor şi stăpînit de o curiozitate de nestăvilit. Steinhardt, scriitorul, este excelent reprezentat, la nivelul întinsei sale opere, de trei categorii aparte de specii ale discursului literar: parodiile din În genul tinerilor… (interesul pentru mască, exerciţiul sublim al ipostazierii, întreprins de către acest „demon jucăuş“, cum îl numeşte G. Pruteanu); încercările de roman, proza subiectivă, autenticistă, cuprinse, şi acestea, mai cu seamă în proiectele de tinereţe (Călătoria unui fiu risipitor, Eseu romanţat asupra neizbînzii), dar relevante şi prin intermediul a numeroase pasaje din Jurnalul fericirii; nu în cele din urmă, memorialistica, discurs literar de graniţă, în mare parte reprezentată de amintitul Jurnal, dar şi de către unele dintre eseurile postbelice. Majoritatea cercetătorilor sînt de părere că, în perimetrul memorialisticii de detenţie româneşti, unde aportul estetic se verifică în foarte puţine cazuri, prin destinul său special, prin arhitectura „savantă, cu adevărat literară“ (Sanda Cordoş), prin scrierea „mozaicat-barocă“ (Ruxandra Cesereanu) şi prin fineţea abordării unei tematici de rezonanţă europeană, Jurnalul fericirii este o capodoperă a genului, fiind plasată pe primul loc în această privinţă.

c) Model cultural german model cultural francez. Este cunoscută, încă din Epistolarul editat de Gabriel Liiceanu, conform mărturiei lui Alexandru Paleologu, poziţia pe care ar fi avut-o Noica faţă de cultura franceză: „Opinia lui despre cultura franceză nu a dat-o niciodată în vileag aşa cum e ea în realitate, adică 99% negativă (şi întemeiată pe ignorare deliberată, iar în rest pe neînţelegere)“ (Epistolar, Humanitas, 1996). De cealaltă parte, Steinhardt, asemenea lui Paleologu, este, încă din tinereţe, un consumator avid de texte literare sau ideologice franceze. De la doctrinarii francezi citiţi în interbelic pînă la noua critică franceză, Barthes, structuralismul, le Nouveau Roman, Steinhardt nu ratează nimic din datele de referinţă specifice acestui model al influenţei formative. „Canonul“ său literar este inoperabil în absenţa binomului Gide – Proust, la care face o sumedenie de trimiteri şi de la care însăşi scriitura sa îşi reclamă identitatea.

d) Supravieţuire prin cultură rezistenţă prin cultură. Dacă în discursul lui Steinhardt sînt evidente satanizarea duşmanului de moarte – comunismul – şi necesitatea definirii prin faptă, la timpul prezent şi pentru concret, Noica îmbrăţişează fără menajamente modelul abstractului antiistoricist. Pentru filosof, şansa României nu se află în făptuirea prezentului, ci în făptuirea atemporalului. Cultivînd gîndirea lui Platon (spre deosebire de Steinhardt, care se declară aristotelician, tocmai din raţiuni antitotalitare, Primejdia mărturisirii, Dacia, 2002), Noica întoarce spatele istoriei reale, evenimenţiale, socotită drept simplă „meteorologie“, şi îi desconsideră pe disidenţi ca victime ale unei iluzii, „prinse într-o încleştare neesenţială“. În Jurnalul de la Păltiniş, G. Liiceanu recunoaşte făţiş: modelul cultural reprezentat de Noica „inhiba orice pornire nemijlocit contestatară, (…) din şcoala lui nu a ieşit nici un Havel şi nici un elev al lui nu a devenit sfătuitorul unui Walesa român“. Discursul lui Steinhardt este unul net diferit, angajat, îndatorat gîndirii unor Karl R. Popper, Camus, Simone Weil etc. Acesta şi-a asumat cu o „demnitate tragică“, spune Alex. Ştefănescu, dictonul pe care aveau să îl scandeze mai tîrziu demonstranţii din Piaţa Universităţii: „Mai bine mort decît securist!“.

Aristotelicul şi platonicianul

Nici una dintre aceste disocieri nu a afectat cu adevărat, însă, prietenia dintre aristotelicul Steinhardt şi platonicianul Noica. Legătura lor profundă a supravieţuit, scriindu-se, odată cu ea, încă o pagină luminoasă a solidarităţii scriitorilor într-un mediu politic represiv, responsabil de nenumărate traume, atît particulare, cît şi colective. Privită livresc, la firul ierbii, legătura dintre cei doi gînditori pare o meditaţie asupra prieteniei înseşi. Asupra prieteniei ca exerciţiu al autenticităţii. „Am eu o răfuială cu Noica…“, spune pe undeva monahul Steinhardt. „Prietenia absolută are sens numai cu fiinţe ca el…“, scrie altundeva filosoful, răspunzîndu-i parcă într-un ecou. Ironia, autoironia, pastişa, parodia, înţepăturile bonome, toate par a face parte din culisele amiciţiilor autentice: este şi unul dintre mesajele acestei poveşti. În definitiv, să nu uităm că cea mai bună parodiere a lui Noica, valabilă pînă astăzi, deşi textul datează din 1934, o furnizează tot vechiul şi rebelul său amic burghez, în volumul În genul tinerilor:

„Ajută-mă, Unicule, să ajung un triunghi echilateral! Fă-mă, Unicule, un trapez a cărui bază mare să fie exact de două ori cît baza lui mică. Ajută pe copiii mei să ajungă nişte triunghiulaşe regulate de toată frumuseţea, iar pe bătrîna mea bunică să o mai văd mulţi ani-lumină de azi înainte sub forma unei prisme octogonale de toată venerabilitatea! (…) De ce să trăim în istorie, în viaţa clipei oarbe? De ce să ne istoricizăm? (…) De ce să mîncăm? Fiecare bucată e o posibilitate exclusă. Mai bine este să gîndeşti la toate posibilităţile… Şi eu nu sufăr de foame pentru că n-am mîncat azi nimic, nici pentru că, probabil, nici de azi încolo nu voi mînca nimic, ci de foamea tuturor posibilităţilor de a nu fi mîncat. Însutit, înmiit, la puterea n (…) De ce să spui «bună dimineaţa» sau «bună seara»? Zile trecătoare. Mai bine să anunţi cu bucurie la sculare: Omule, două fracţii se înmulţesc înmulţind numărătorii între ei şi numitorii între ei. Iar la apusul soarelui: Ascultaţi, fiilor, suprafaţa pătratului e egală cu latura la pătrat. De ce sugacii să sugă laptele mamei lor lumeşti? Mai bine să sugă seva ideală ce curge din principiul lui Arhimede şi din rădăcinile cubice ale numerelor zecimale. Ce vii, ce înţelepţi, ce superior umani ar fi acei copii! Ei vor fi înţărcaţi la propoziţiunea a 20-a a geometriei euclidiene. Vor împlini 7 ani la sistemul cosmic al lui Ptolemeu. Vor fi puberi la concepţia astronomică a lui Galilei. Vor fi majori la neoeuclidianismul lui Lobacevski. Vor vota pentru Senat la teoriile lui Einstein. Aceasta va fi adevărata viaţă… pură…“ (şi N. Stein-hardt, Despre Eliade, Cioran, Ionescu şi Noica, ediţie de Florian Roatiş, Polirom, 2017).

La aproape un veac de la publicarea acestui text, este remarcabilă delimitarea clară, în urma unei lecturi stilistice, a acelor linii de forţă şi de interes care au făcut mai tîrziu celebru discursul lui Steinhardt. Între acestea, se remarcă vocaţia distopiei şi plăcerea teatralizării, a schimbării registrelor, a punerilor în scenă, a măştilor. Stein-hardt, „bufonul“, iar Noica, „Dottore“-le unei commedia dell’arte, iată un portret suprarealist, nu şi imposibil, însă, într un veac în care răsturnările de situaţie şi ironiile destinului s-au ţinut lanţ. 

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.