Joachim Wittstock, Forstbetrieb Feltrinelli, Editura Hora, 2019. 

La Editura Hora din Sibiu a apărut de curînd nuvela Forstbetrieb Feltrinelli (Întreprinderea forestieră Feltrinelli) a cunoscutului prozator german Joachim Wittstock, care a rămas fidel locului de baștină al străbunilor lui sași – acel burg transilvan, Hermannstadt – durat de breslașii germani sau, după o mai nouă teorie, flamanzi, cu vreo 800 de ani în urmă pe melagurile noastre. Întrucît acțiunea cărții se desfășoară pe parcursul veacului trecut, firește că limbajul folosit ni se pare ușor prețios, ușor vetust, dar perfect adaptat vremurilor. Mulți scriitori care vor avea acces la această carte își vor afla propriile întrebări cu privire la dilema dintre vechi și nou, eterna „querelle entre les anciens et les moderns“, care atinge substanța vitală a literaturii din toate timpurile, nu numai a literaturii, dar și a societății în general, revigorînd-o sau, dimpotrivă, slăbind-o pînă la dispariție.

Am citit cîndva, într-o carte, cum un mare alpinist a fost salvat într-o ascensiune pe Nangaparbat cu ajutorul unui aparat Morse, fiindcă mobilul lui nu avea semnal. Tonul rece și protocolar de „anunț editorial“ folosit de mine aici nu este deloc specific unei recenzii „marca Nora Iuga“. Așadar cititorul acestor rînduri să nu se aștepte la o cronică literară, cu atît mai mult fiind vorba de o carte scrisă în limba germană, „pasăre rară“ în arealul cultural al României actuale. Nu pot spune decît că în fiecare dimineață, la cafea, cartea asta care se află pe masa mea de scris mă atrage ca un magnet. O deschid la întîmplare, o citesc pe sărite, cafeaua se răcește-n ceașcă și eu îmi regăsesc peste tot propriile gînduri, propriile căutări de-o viață, ezitările și încurajările… dar, mai ales, limba, limba, nu germană, nu română, nu franceză, nu engleză (mai ales!) – limba dintotdeauna a celui care s-a născut cu lecția gata învățată, limba scriitorului „făcător de lume“, pentru că nimeni nu poate nega adevărul imuabil că „la început a fost cuvîntul“. Dar se pare că există și alte adevăruri imuabile, cum ar fi „Eppur si muove!“ (și totuși – totul? – se mișcă).

Și iată cum, tot răsfoind cartea lui Joachim Wittstock, tot călcînd în urmele pașilor care mă duc, de fiecare dată, la adrese familiare și dau peste pasaje scrise cu litere cursive, în care nu mai regăsesc glasul personajului, nici al naratorului, am impresia că omul care-mi vorbește se află-n fața mea, el e însuși autorul și se hotărăște, în sfîrșit, să-și scoată masca și să-și arate slăbiciunile, nerealizările și orgoliul ascuns al celui „alături cu drumul“. Şi, iată, îmi spune că el vede lucrurile altfel și se încăpățînează să păstreze cît mai mult din bogăția limbii germane, să nu evite cuvintele sau chiar sintagmele, folosite în mod curent în trecut. Schimbările lexicale, neologismele, incluse abuziv în ultimele decenii în evoluția limbii clasice, violîndu-i specificitatea ca s-o aducă la stadiul de limbă „actuală“, sînt profitabile doar mass-media, Internetului și telefoniei mobile, își continuă confesiunea autorul, dar limbii literare, grav afectate de această „chirurgie de piață“, ar fi trebuit să i se îngăduie un statut cît de cît estetic care s-o distingă, măcar prin coloratură și melos, de exprimarea curentă, limitată la norma limbajului cotidian.

Disting o oarecare mîndrie cînd măr-tu-risește că uneori apelează la referințe lexicale preluate din lexicoane. Aduce în discuție și problema actualității, zelul cu care unii confrați se grăbesc să abordeze teme de interes imediat, care dispar curînd, fiindcă roata lumii a prins viteză. Produsele noi apar pe bandă rulantă și conservele au un termen de garanție tot mai scurt. Se pare că termenul „expirat“ e un termen de prevenție care impune urgenta retragere de pe piață a produsului respectiv, în favoarea unor produse proaspete, scoase recent din pămîntul alimentat din belșug cu îngrășăminte „naturale“. Fie din lipsă de argumente sau dintr-un sentiment al inutilității, autorul a ales, în cele din urmă, să nu mai țină cont de inflația limbajului vulgar al străzii în literatură, revenind la menirea lui dintotdeauna, la acel „violon d`Ingres“ care-i aducea în auz inexplicabilul cu care ne intersectăm în drumurile noastre, cum dăm peste o fîntînă a destinului, aflată undeva departe, sau de un fir de apă care izvorăște din capul unui șarpe, aflat chiar pe melagurile noastre natale.

Trăim pe jumătate

Iată o mostră de limbaj necontaminat de cererea pieții de carte, nici de curente sau de mode: „Brunello și însoțitoarea lui se loveau mereu de turiștii veniți la cură și la promenadă în parc. Îi anima aceeași dorință să se bucure de apa aceea care-i revigora. Țineau toți în mînă căni și pahare sau își umpleau carafe voluminoase și damigene să-și facă provizii. Fără grabă, fără îmbulzeală, fiecare era răsplătit. Nu a fost nevoie să stea la rînd, numărul celor însetați s-a rărit, publicul a dispărut, așa încît Aglaja i-a putut oferi domnului Brunello un pahar plin, ba chiar el însuși s-a revigorat cu apa cea răcoroasă. Ea și-a pus paharul pe balustrada scării, s-a aplecat și a făcut un gest absolut firesc care l-a uimit totuși pe Brunello. Și-a format o ceașcă din căușul palmelor și cu o grație necăutată și-a ridicat apa aceea pînă în dreptul obrajilor. Își ținea ochii închiși, gura deschisă imperceptibil. Clipa dinainte ca apa să-i atingă obrajii și fruntea netedă era încărcată de o așteptare atît de vizibilă, de o asemenea acumulare de dorință după răcoarea rîvnită, încît Brunello a fost de-a dreptul șocat. Momentul ăsta ar fi meritat să fie pictat sau înnemurit de un sculptor, da, asta era… Aglaja s-a ridicat, și-a mai trecut o dată palmele ude pe obraji și a zîmbit cu toată gura.“

Și dacă totuși cineva și-a luat răbdarea să citească aceste rînduri și și-o fi spus: Cine mai e nebun să-și piardă azi timpul cu asemenea bazaconii? Sau un altul, să zicem, un adolescent sau un bătrîn, parcurgînd rîndurile, a rămas pe gînduri și a simțit înăuntrul lui scena aceea și a zîmbit numai pentru sine, auzind foșnetul unui început de iubire ca prima mișcare a fătului în burta femeii. De aceea vă spun vouă, prietenii mei, care mai citiți cărți, fiindcă iubindu-vă, vă compătimesc și mă tem pentru voi să nu vă lăsați ispitiți de seducțiile ucigașe ale urîtului, ale obscenului, ale scabrosului pe care niște copii teribili le declară singurele adevăruri de necontestat care guvernează acest wasteland, proclamînd astfel „adevărul absolut“. Ei își imaginează că distrugerea unei lumi este întotdeauna, în același timp, și crearea altei lumi. Ei sînt noii profeți. Creează o religie care neagă tot, creează secte care proslăvesc urîtul și răul! Crezîndu-se descoperitorii adevărului suprem, uită că urîtul și răul nu pot exista decît ca alternativă a binelui și frumosului. Se pare că n-au auzit de Nietzsche, de Cioran, de Artaud… Nimic nu e nou sub soare.

Dragii mei, naivii mei „exploratori“, cum puteți mușca țîța neagră și păroasă a nucii de cocos dacă nu-i gustați miezul alb, dacă nu-i beți laptele dulce? Cum puteți iubi prăpăstiile lumii dacă nu ați cunoscut minunile ei? Vă compătimesc sincer. Mi-e milă de voi, veți deveni centenari sugîndu-vă fistulele doldora de puroi și dejecții. Doamne, oare ne-ai născut dintr-o gaură neagră, cînd noi încă știam că venim dintr-o nesfîrșită fericire? Roiește o lume de tineri frumoși în jurul meu, fiecare cu un singur ochi, cu o singură ureche, cu un singur braț, cu un singur picior – toate însemnate cu stigmatul „Pentru bărbați“ și „Pentru femei“. Trăim pe jumătate, sîntem niște ciclopi care nu mai văd decît înainte, adică nu mai văd nimic, fiindcă viitorul nu se vede, se presupune doar, adică nu există. Dar nici cei cu ochii-n spate nu văd mai nimic, fiindcă trecutul se uită cînd se-ascunde complet înăuntrul nostru ca soarele la apus, dar bătrînii îl duc cu ei… Spun baliverne, mă apropii vertiginos de 90 de ani.

Un film scandinav, al cărui titlu nu mi-l amintesc, se termina cu o scenă în care un amnezic, lipsit de orice identitate, se aciuează pentru un blid de linte pe lîngă o chelneriță de la cantina homeless-ilor. În urma unui anunț, se pare că familia a reușit să-l identifice. După cîteva luni de absență, cînd chelnerița aia, pe care nu se opreau ochii nimănui, sta în ușa cantinei cu privirile-n gol, s-a pomenit brusc cu acel bărbat îngenuncheat în fața ei, îmbrățișîndu-i picioarele și plîngînd în hohote… Scena mi s-a părut de un ridicol total. Zile în șir m-am întrebat cum de tînărul ăla nordic din țara aia rece a putut să facă un film de un patetism dincolo de limitele penibilului. Şi n-am găsit decît un singur răspuns. Dacă nu ne regăsim limbajul iubirii, uităm să fim oameni. 

Nora Iuga este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Alături cu drumu, Editura Casa de pariuri literare, 2018.