E unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de știință din America. Împreună cu Jad Abumrad, Robert Krulwich a creat Radiolab (www.radiolab.org), o emisiune difuzată la WNYC și descărcată în fiecare lună de milioane de ascultători din întreaga lume. Vorbește despre știință și tot felul de lucruri complicate în cel mai simplu mod cu putință. „Ce vrem să facem, de fapt, e să arătăm că oricine poate să priceapă“, mi-a spus la o cafea, cu o zi înainte de începerea conferinței The Power of Storytelling, organizată de Decît o revistă, al cărei invitat a fost la finalul anului trecut. Ține un blog pe site-ul National Geographic. Cea mai nouă postare se cheamă „Cum a zis Columb «Bună»: a încercat să danseze“.

E adevărat că dormeați cu radioul sub pernă cînd eraţi copil?

Da, așa e.

De ce?

Din cauza baseball-ului – în special datorită unor tipi: pe unul îl chema Barry Gray și pe celălalt Long John Nebel. Mamei îi plăcea mult să asculte radioul. Povestea e așa: echipa din orașul meu, The New York Giants, a plecat să joace la San Francisco cînd eu aveam vreo 8-9 ani. Așa că fanii The Giants din New York erau nevoiți să-l asculte pe Les Keiter zicînd: „mingea unu“, „mingea doi“, „strike“, „vînt de la est“ – tipul citea nişte date, dar o făcea teatral, avea şi o casetă cu sunetele mulţimii și ale vîntului. Se numea baseball recreat şi, sincer, era chiar mai tare decît meciul adevărat, căci totul devenea mai dramatic, mai palpitant. Eu trebuia să mă culc la ora 9, dar tot atunci începeau meciurile, aşa că luam radioul şi-l băgam sub pernă. Cînd nu era sezon de baseball, cealaltă jumătate de an, îl ascultam pe Barry Gray, un prezentator de talk-show-uri. Invitaţii săi obişnuiţi erau Malcolm X şi Bobby Kennedy. Malcolm X era o figură înspăimîntătoare pe atunci, dar nu şi-n emisiunea lui Barry Gray – acolo era inteligent şi provocator. Cînd se termina Barry Gray (probabil că aveam probleme să adorm), începea emisiunea lui Long John Nebel. Avea sponsori, să zicem o firmă care producea coşuri de rufe. Iar el vorbea cu un invitat și deturna discuţia spre coşurile de rufe şi vorbea timp de douăzeci de minute doar despre asta. Vorbea despre coşuri de rufe cu oameni de la Orchestra Simfonică, cu sportivi. Mereu mă întrebam cît timp poate vorbi doar despre așa ceva. E greu să inviți un economist îngrijorat de creșterea preţurilor şi tu să schimbi brusc subiectul și să-l faci să vorbească despre spălat rufe. Nebel era un geniu! Nu se putea să nu-ți trezească cheful de a vorbi despre rufe! Era ca şi cum l-ai avea pe Sigmund Freud în cameră – parcă îţi înţelegea adîncurile subconștientului şi te conducea către subiectul lui. În funcție de sponsor, desigur.

Aia e perioada în care l-aţi inventat pe Don Roberto?

Nu, asta a fost mult mai înainte, cînd aveam 5 sau 6 ani. Eram în cadă şi mă vedeam în luciul robinetului. Aceea era camera mea de televiziune, aşa că făceam, în gînd, o transmisiune despre cum fusese ziua mea. Deschideam cu: „În întreaga națiune, în tot cartierul, în jurul lumii, aici e Don Roberto, cu toate ştirile care fac ştirile.“ Şi spuneam: „Astăzi am mîncat pîine prăjită la micul dejun.“ Eram foarte fascinat de propria mea persoană.

Mai tîrziu, în liceu, am ajustat tehnica Don Roberto şi, împreună cu un prieten bun, mergeam la concursuri de atletism la Madison Square Garden şi transmiteam de la fața locului folosind creioanele pe post de microfon. Deși n-aveam nici cea mai mică idee că urma să devin reporter – în familia mea nu era nici un reporter, nimeni nu vorbea despre aşa ceva –, împrumutam mereu stilul acelor oameni, chiar dacă exageram puțin. La facultate, aveam o bicicletă cu care mă duceam la bibliotecă, pe terenul de sport, la cămin, și intram într-un film, în care bicicleta devenea o limuzină, și limuzina avea steaguri, iar scaunul devenea ditamai fotoliul din piele, iar eu eram Winston Churchill, şi stăteam în spatele limuzinei, aşteptînd să mi se deschidă portiera, complet convins – nu eram cu totul nebun, ştiam că visez cu ochii deschiși – că trec prin situaţii extraordinare. Nu trebuia să iau nici o decizie, eram deja puternic. Aveam maşini mari, o știam pe Regină. Puteam trece foarte ușor din lumea în care trăiam în lumea imaginară. Cînd aveam de citit la şcoală, eram atît de absorbit de carte, încît nu mai auzeam cînd se termina ora. Odată (am rămas de‑a­tunci cu o cicatrice pe deget), profesorul s-a enervat că citeam un dicţionar – era foarte interesant – şi m-a plesnit de mi-a dat sîngele. Dup-aia m-a trimis la director. Păcatul meu era că trăiam în altă dimensiune.

Deși ați avut această fascinație pentru jurnalism, ați studiat istoria şi dreptul. De ce?

Îmi place mult istoria, mereu mi-a plăcut. Nu voiam atunci să devin jurnalist. În familia mea, toată lumea ajungea avocat sau medic. Așa erau trasate sarcinile. Eu am ales să fiu avocat. Probabil pentru că văzusem filmul ăla cu Gregory Peck, Să ucizi o pasăre cîntătoare. Cînd am terminat facultatea, am fost trimis avocat la Tribunalul penal din New York. Am lucrat timp de doi ani şi a fost chiar distractiv, eram bun la asta. După aceea, am fost stagiar la o firmă prestigioasă, lucram cu John Wharton, unul dintre părinţii fondatori ai dreptului contractual. Colegul lui de cămin fusese Cole Porter, pe care îl și reprezenta. Dosarele lui erau un muzeu al începuturilor showbiz-ului. John era un om minunat, amabil, mîndru şi interesant, îl adoram. Într-o zi, mi-a spus: „Te voi invita să lucrezi cu mine la firmă, dar sper că nu vei face asta. Îţi dau un an. Le poţi spune părinţilor tăi că vei fi avocat, dar nu anul acesta. Ai un an de graţie, ca să găsești ceva mult mai bun de făcut cu viaţa ta.“ E unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a făcut cineva vreodată. Pentru că a fost atît de înțelegător și de generos cu mine, nu încetez să-i mulțumesc de atunci. Jad și toți ceilalți peste care am dat apoi sînt cu toții, în mintea mea, copiii lui John Wharton.

Cînd se întîmplă să le mai vorbesc studenților de la jurnalism, le spun să facă greșeli, să lucreze pentru oamenii nepotriviţi, să vadă cum ies din asta, să se lupte. Sincer, nu cred că există altă cale. Nimeni nu e infailibil, iar cînd eşti disperat şi te simţi strîmtorat, accepţi situația crezînd că asta trebuie să faci. În astfel de momente, poți să te gîndești la tine ca la un cerşetor care e, de fapt, rege. Cînd îţi e teamă şi cineva îţi oferă o slujbă de doi bani, o poţi accepta, dar fă-o ca şi cum ai fi un rege care a pornit într-o mică aventură. Vă pot învăţa asta, le zic studenților: cum să arăți umil la exterior şi să ai un orgoliu uriaş pe dinăuntru, ceea ce nu face nici un rău nimănui, dar te ajută pe tine. Ai voie să crezi că ești talentat. Nu trebuie neapărat să-i zici asta cuiva, trebuie doar să te convingi pe tine însuți. Chiar dacă delirezi, e-n regulă. În domeniul creativității, începi de la zero şi trebuie să ridici un castel. Majoritatea oamenilor au un creion, hîrtie, instrucţiuni, o listă de lucruri de făcut, iar ei fac treaba, nu e mare lucru. Dar creativitatea e mai complicată, nu îţi dă nimeni instrucţiuni, tu îți dai seama singur ce crezi că e frumos. Iar pentru asta ai nevoie de orgoliu. Trebuie să crezi că poţi. Dacă Dumnezeu are nevoie de un cor de îngeri care să-i cînte „Aleluia!“, iar el e ditamai Dumnezeu, atunci înseamnă că și tu ai voie să ai așa ceva. Imaginează-ţi un cor de îngeri care-ți cîntă dimineața: „Eşti fabulos! Și azi o să fie o zi minunată! O să faci niște lucruri extraordinare! Doar tu poţi face asta!“ Şi tu zici: „Nu pot face asta…“ „Ba poţi!“ Şi îi poţi opri sau porni cînd vrei, la fel ca Dumnezeu.

Aveți și dvs. un cor de îngeri?

Şi eu am nevoie de ei din cînd în cînd. Îmi spun cît de minunat sînt. Pentru că am avut momente în care am făcut greșeli. În ziua atacurilor de la 11 septembrie 2001, toată lumea își alegea unghiul de abordare, iar eu m-am întrebat de ce turnurile au căzut direct în jos, fără a se înclina în stînga sau dreapta. Am căutat explicația prăbușirii. L-am găsit pe inginerul-şef al clădirii, am mers la el cu un creion şi nişte foi de hîrtie şi i-am descris traiectoriile avioanelor, cum ard, cum aveau mult combustibil, cum au topit scheletul etajului 101, care a căzut pe cel de jos şi tot aşa, creînd un impuls de prăbușire a întregii clădiri. Dar n-am explicat lucrurile aşa în emisiune. Eram atît de încîntat de descoperirea mea, încît am povestit totul pe un ton entuziast. Era o înregistrare, pe care au auzit-o toţi din clădire, iar prezentatorul Peter Jennings, de la ABC, mi-a spus: „Mă sperii. Ai găsit ceva interesant, dar ai spus-o atît de rece, atît de nepăsător față de tragedie, încît pare patologic.“ Şi mi-a interzis prezența în emisiune pînă a doua zi. ABC News era pe-atunci ca un fel de Versailles, iar Jennings ca Ludovic al XIV-lea. Și dacă el zice că ești demn de dispreț, atunci ești demn de dispreț. Nu se mai uită nimeni la tine. În lift, toată lumea pleca privirile. Ei, cînd faci o greşeală atît de mare, ai nevoie de îngeri. Problema e că devin atît de fascinat de lucrurile pe care le aflu, încît uneori uit contextul. Jad îmi mai zice uneori la Radiolab: „Nu! Nu poți face asta! O să te apăr de tine însuți!“ De fapt, zice exact ce zicea Jennings. Pe de altă parte, e un avantaj continuu. Altădată, tot la ABC, eram într-o zi cînd a izbucnit un război – o organizaţie de știri adoră războaiele. Aveam 51 de reporteri care erau cu generali, pe tancuri, pe dealuri, iar eu începusem să mă gîndesc la niște probleme: e un război cu tancuri, aşa că soldaţii se vor urca în tancuri şi vor merge 160 de kilometri din Kuweit pînă în Irak. Cît consumă un astfel de tanc? 2,3 litri/kilometru. Deci trebuie să ai un rezervor foarte mare – însă asta nu se poate, căci dacă te loveşte o bombă, explodezi. Aşadar, trebuie să ai un rezervor mediu. Şi atunci, cum ajungi la război, ca să nu mai zic cum poți lupta? Există un întreg sistem de alimentare a tancurilor. Mai toate materialele mele erau despre lucruri la care alții nu se gîndesc. Jenning mi‑a zis în seara aia: „Tu trebuie să înțelegi că ești un lux aici. Tu gîndești altfel decît noi. Asta a fost o zi în care am putut face lucrurile ca la carte. Știm cu toții cum să facem un război. Dar chestia asta cu rezervoarele nu se potrivește. Ăsta e prețul pe care-l plătești pentru că ești altfel.“

Mi-am petrecut mai toată viaţa la CBS şi ABC, NPR – locuri foarte tradiţionale, iar eu n-am fost niciodată tradiţionalist. A fost greu, dar și foarte fascinant. Şi în zilele în care nu aveau știri-bombă, eram un erou. Fireşte, sînt mai multe zile dintr-astea decît zile în care izbucnește un război. Nu e groaznic, dar ţi se reaminteşte, din cînd în cînd, cît de mic ești. Și de aceea ai nevoie de îngeri.

Pînă la urmă, cum v-ați hotărît să deveniţi reporter?

Cînd John Wharton mi-a zis să mă gîndesc la ce altceva aş putea face, m-am întrebat la ce sînt bun. Nu-s prost deloc, dar nici nu-mi merge mintea foarte repede. Însă majoritatea lumii nu se prinde rapid cînd vine vorba de subiecte complicate. Știam că există o meserie în care poţi lucra încet, în care e chiar recomandat să fii mai încet: aceea de profesor. M‑am gîndit că la asta chiar sînt bun, asta am făcut toată viaţa, am tot explicat lucruri. Iar istoria mi se părea că e ca şi cum ai citi înapoi în timp și ai găsi o sumedenie de lecţii care ies încet la suprafaţă din curgerea lumii. Aşa că am decis să mă folosesc de lucrurile pe care ştiam să le fac. Nu ştiam exact cum sau dacă există o piaţă pentru asta, sau ce va însemna.

Azi-dimineaţă, cînd m-am trezit, am primit un mesaj de la unul dintre puștii cărora le sînt, într-un fel, mentor. E stand-up comedian, se descurcă bine, însă e un afacerist înnăscut – acum cîteva luni a mers în Mumbai şi i-a venit ideea să deschidă un club de comedie acolo. „E destul de greu, mi-a scris, lumea e foarte religioasă, statul e împotriva limbajului colorat, însă puștii de acolo sînt însetaţi de comedie. Asta ar însemna să-mi vînd maşina, să-mi las familia, nepotul, mama, sora, iubita din New York. Ce să fac?“ I-am răspuns: „Păi, pleacă“.  Asta e situaţia „John Wharton“ – asumă-ţi riscul, provoacă universul. Şi asta am făcut şi eu. Am zis: „Mă duc să explic pe-ndelete niște lucruri cuiva“.

Am impresia că dragostea şi imaginația, care sînt considerate pierdere de vreme, inutile, semne de slăbiciune, pot duce la o bogăţie remarcabilă, una pe care nu o mai poți găsi decît sub forma prieteniilor. Aşa că sînt un admirator necondiționat al imaginaţiei pure, active, care te poate propulsa în locuri noi din lume, în care nu poţi ajunge pas după pas după pas, trebuie să sari.

Zeci de ani ați explicat tot felul de lucruri în presa tradițională, după care ați decis să treceți pe cont propriu și să inventați un nou format.

Am încercat mai multe lucruri, pînă cînd l-am cunoscut pe Jad Abumrad și am început să ne jucăm cu formatul unei emisiuni radio. La un moment dat a apărut cu un material pe care-l făcuse și care se chema Richard Wagner pentru amatori. La radioul public, toată lumea are o părere despre Wagner: ori îl iubește, ori îl urăște. Era ca și cum ai zice „Acum o să fac o analiză a curelei tale“. Era un subiect foarte dificil, și i-a ieșit excepțional. Şi atunci m-am gîndit că poate e mai bine ca, în loc ca eu să vorbesc pur și simplu, el, care ştie mai multe despre software şi sound design, să folosească asta. Eu veneam cu o idee, iar el crea sunete şi era absolut extraordinar, veneau la marele fix. Jad are o înţelegere unică, profundă şi novatoare a ceea ce înseamnă să creezi o coloană sonoră pentru o explicație. Dacă te uiți la un desen animat şi scoţi muzica şi efectele audio, chiar dacă desenele sînt minunate, nu funcționează fără sunet. Cu Jad la butoane, totul a devenit mai limpede, mi-am dat seama că putem pătrunde mai adînc în subiect. Coloana sonoră îi permitea ascultătorului să se concentreze mai bine. Nu era muzică într-un sens strict, era o orchestrație. Amîndoi fuseserăm la o facultate unde puteai să-ți pui în valoare abilitățile muzicale şi ne-am dat seama că ne putem folosi de asta, că putem vorbi în termeni muzicali. Aşa că am început să vorbim despre știri ca și cum ar fi fost o formă muzicală. Nu plănuiam să facem ceva important, doar ne distram.

Ţin minte că am încercat o emisiune despre timp şi am dus-o soţiei mele, care de obicei nu e deloc impresionată, şi ea mi-a zis că e foarte bună și că vrea s-o asculte din nou. Ei, asta era ca un cutremur. Atunci i-am zis lui Jad că mi-ar plăcea la nebunie să ne jucăm cu chestia asta. Am mers la directoarea de la National Public Radio şi am rugat-o să ne acorde nouă luni, să folosim echipamentul dimineața devreme, înainte să vină lumea la radio. Am realizat cinci-şase emisiuni şi i le‑am trimis. Nu am avut un debut foarte promițător, am fost programaţi în locul unei emisiuni foarte populare, Fresh Air, şi am uitat să anunţăm că apariţia noastră e doar un experiment unic, că Fresh Air va reveni săptămîna următoare. Oamenii au crezut că realizatoarea fusese dată afară şi ne-au trimis numai mesaje negative: „Cine sînt ăştia? Daţi-i afară! Unde e Terry? E doar zgomot! O mizerie! Terry se întoarce?“ Însă, după aceea, directoarea ne-a propus să facem un eveniment, unde să invităm ascultătorii să vină să ne vadă. Și să testăm publicul în felul ăsta. Cînd am intrat acolo, erau 400 de oameni şi doar 60 de locuri în sala unde urma să vorbim. Iar cînd am ieşit, expresia de pe fețele oamenilor din sală era ceva nemaivăzut pentru mine, nu voiau să se uite la noi, voiau să ne mănînce. M‑am întors spre Jad și i-am zis „Parcă sîntem o trupă de rock și tocmai am avut un hit uriaș. Mi-e cam frică…“

Despre ce era emisiunea?

Despre ştiinţă. Mult Oliver Sacks. Dar mai ales Jad și ce făcea el cu sunetele – era ceva ce oamenii auzeau pentru prima dată. Pentru cei mai în vîrstă, era zgomotos şi greu de înțeles, însă pentru tineri a fost dragoste la prima vedere.

Apoi, cam în aceeaşi perioadă, Steve Jobs a lansat iTunes şi iPod-ul era deja în vînzare. Postul a fost generos, însă nu voia să-şi asume un risc cu emisiunea asta care suna ciudat. Podcast-ul a crescut de la 5000 la 10.000, la 15.000… Ira Glass a difuzat-o și a explodat ime­diat la 100.000 de ascultători. Și apoi s‑au tot dublat, 200.000, 500.000, un milion. A devenit ceva ce oamenii împărtăşeau cu prietenii lor. A fost un succes de radio, dar a venit mai încet şi mai tîrziu. Prima mare creştere a fost podcast-ul. El ne-a adus aproape de oameni.

Eram teribil de mîndru. Devii atît de implicat cu oamenii cu care lucrezi, încît nu mai știi exact cine-i cine, şi îţi poţi extinde sufletul în celălalt. E echivalentul orizontal al îngerilor. Cînd ei au succes, ai şi tu succes, pentru că te identifici cu ei.

Credeţi că succesul Radiolab se datorează şi faptului că nu vă plasați într-o poziție de autoritate față de ascultător, ci încercați să-i arătați drumul prin care ați ajuns la înțelegerea unui anumit fenomen?

Am avut două lucruri în minte. Nu voiam să avem scenariu, ca This American Life a lui Ira Glass. Nu voiam să citim, voiam să improvizăm. A fost o nebunie, căci un scenariu e un mod eficient de a‑ți face treaba, îţi arată drumul, în timp ce improvizarea e ca jazz-ul. Alegi o temă şi inviţi muzicienii să intervină şi să facă ceva ce n-au mai făcut înainte. Asta am făcut şi noi.

Includeți și rîsete sau bîlbe sau erori, toate lucrurile de care oamenii de radio se tem.

Da, asta ține de a doua regulă a noastră: fără răspunsuri, doar întrebări. Nu sîntem experţi în vreun domeniu şi ştim asta, așa că am decis să inversăm tropii clasici ai jurnalismului – ai un subiect, te duci, faci cîteva greşeli în culise, dar rezultatul final e perfect. Dar noi ne-am zis să vedem ce se întîmplă, investigînd fără să ajungem neapărat la o concluzie. Într-un fel, călătoria e propria ei recompensă. Multe dintre subiectele alese nu au o concluzie, nu poţi spune sigur că ai o concluzie definitivă, ci asta ştim noi acum, deocamdată. Pentru noi, deocamdată e crucial. Pentru majoritatea reporterilor şi editorilor, nu poţi încheia cu o virgulă. Însă noi asta facem, ştiinţa ne‑a permis asta.

Spuneaţi că trăim într-un epocă glorioasă a storytelling-ului, dar nu și a jurnalismului. Cum așa?

Capitalismul tinde să concentreze talentul şi averea într-un singur loc. Însă, uneori, apare o breşă, unde tehnologia, de pildă, aruncă în aer planul de afaceri. După ce am renunţat la avocatură, m-am înregistrat în sufragerie şi am dus caseta la mai multe posturi de radio, trebuia să mă sune cineva și să-mi spună că o să-mi transmită înregistrarea pe post. Acum, poţi transmite în faţa întregii lumi, gratuit. Publicul tău e de cîţi oameni au această tehnologie, să zicem două miliarde de oameni. Și asta e ceva cu totul nou. Cînd am început eu să fac radio, transmiteai ceva și ajungea direct pe Marte, nu aveai posibilitatea de a păstra munca ta. În cel mai bun caz, ajungeai la Library of Congress. Dar acum, oricine poate păstra o înregistrare, e ca o carte. Nu te costă nimic să vorbești cu lumea. Broadcasting-ul a devenit un fel de literatură, oamenii se pot întoarce la ea, iar eu s-a întîmplat să mă nasc fix în momentul în care s-a întîmplat asta. Motivul pentru care e diferit cred că e pentru că, pentru prima dată, poţi face ceva şi poate fi şi ținut minte. Dacă te gîndeşti la jurnalism, acesta există de mult timp. Însă ale cui cuvinte, al cui jurnalism îl va ţine minte lumea? Nu mă pot gîndi la nimeni care să fie cunoscut pentru cum face jurnalism. Fotografii, da. Ce se va în­tîmpla cu noi? Vom avea şansa de a deveni o formă? Sau vom fi aruncaţi odată cu ziarul de dimineaţă? Mă întreb dacă lumea va ţine minte ceva din ce am făcut. Probabil că nu, căci nu e poezie, nu e profund, și nici nu poate fi, căci e lucrat prea repede. Însă uneori mă gîndesc la ce a făcut Jad şi-mi zic că s-ar putea să avem noroc și să ajungem totuşi într-un muzeu. (rîde) Acesta s-ar putea să fie începutul amintirii.

a consemnat Luiza VASILIU

traducere de Cristina ȘTEFAN

Foto: Cătălin Georgescu