Am terminat un master de teatru şi cultură japoneză predate, printre alţii, de Juro Zencicu, apreciat ca national treasure, sau excelentul Fujisaburo Fujima, dar sensei Sanae Kagaya, profesoara de dans contemporan – butho, este cea care m-a ajutat să mă reintegrez în natură. Trebuia, la un moment dat, să miros o floare şi apoi să-mi imaginez ce ritm, ce culoare sau ce gust are. Într-o noapte, după 12 ore de curs, a trebuit să fac o şedinţă foto şi ce credeţi? Am rugat să mi se aducă nişte flori. Le miroseam şi le lăsam să-mi modifice sufletul. Am reuşit să dobîndesc noi expresii. Ce mai fac? Mi-am stăpînit sufletul de tristeţe într-o seară la Ateneu ascultînd Recviemul pentru violă solo, cor şi orchestră al lui Puccini, merg acum să cumpăr albumul Vînd kilometri ca să mă bucur de libertatea şi curajul lui Mihai Barbu, aştept rezultatul rezidenţei la Paris, unde vreau să mai trăiesc o parte din viaţă, dar cel mai mult mă încîntă şedinţa foto de mîine. Fotograful belgian Philippe Debroe, care a lucrat şi cu actorii lui Aki Kaurismäki, este în Bucureşti ca să pregătească o expoziţie cu cei din noul val. M-am tot gîndit ce loc să-i propun. Trebuia să fie ceva care să mă reprezinte.  Mereu am fost fascinată de ciment, pietre, schele, tot ce este în construcţie. Coincidenţa face ca această creştere a mea să aibă loc în acelaşi timp cu dezvoltarea Bucureştiului. Mă simt inspirată cînd văd muncitori, praf şi gropi. Ceva care se întîmplă numai acum. Procesul, nu succesul, cum ar spune doamna Sanda Manu. Vorbeşte despre mine acest pod de la Gara Basarab pe care am ales să-l urc ilegal mîine dimineaţă cînd răsare soarele. Vreau să fie cea mai frumoasă lumină. Vreau să se cunoască contextul în care exist şi care mă face să cresc. Vreau ca frumuseţea muncii acestor oameni pe care nu-i apreciem să se citească în tot praful care o să creeze atmosfera fotografiei. Nu vreau să fie un prim-plan pentru că sînt doar parte din tot. 

Maria Dinulescu este actriţă.