Călătorind cu maşina două zile, am citit doi Julian Barnes, cîte unul pe zi. Primul mi-a confirmat o intuiţie, şi anume că „imposibilul pretinde întotdeauna ceva mai mult timp“. Al doilea, o certitudine: întîlnirea dintre un scriitor bun şi un traducător pe măsură (în cazul în speţă, e vorba de Radu Paraschivescu) este un regal, dar, ca orice lux, are tendinţa de a fi rarisim. Am mai descoperit cu această ocazie că-mi place la nebunie cum sună „de-a berbeleacul“. Şi că proza scurtă este un lucru grozav, dacă încape pe mîinile cui trebuie.

Traducînd un studiu academic pentru teza de doctorat, nu sînt capabilă să-mi depăşesc o stupoare: cum este posibil ca un homo academicus plin de toţi epoleţii pe care îi poate împărţi cu magnanimitate Universitatea (şi mă refer aici la nivelul Oxbridge) să poată debita cu atîta dezinvoltură platitudini de o prodigioasă banalitate, submediocrităţi de se scorojesc pereţii? Sub aplauzele confraţilor şi cu binecuvîntarea – cel puţin tacită – a sistemului, se înţelege. Nu vorbesc aici despre categoria „neinteresant“, ci despre nulitate. Vestea proastă este că tipul acesta de universitar reprezintă o parte deloc de neglijat din corpul academic, probabil şi cea mai eficientă. În orice caz, să traduci aşa ceva este ca şi cum ai mînca nisip.

Dar viaţa e în altă parte. Am plecat în vacanţă o lună. Sper să învăţ să înot şi să pot să spun fluent, într-o limbă slavă, dar exotică pentru mine: „Scuzaţi-mă că v-am zdrobit meduza cu dicţionarul meu“. S-ar zice că fericirea devine obligatorie în aceste condiţii. Dar nu. Happiness isn’t good enough for me. I demand euphoria! 

Laura Albulescu este redactor-şef la Editura ART.