1. În liceu, una din plăcerile mele secrete şi vinovate era să-mi petrec noaptea de sîmbătă uitîndu-mă pe Discovery la maratonul de criminalistică şi dosare FBI. Ucigaşii în serie erau cei mai fascinanţi, bineînţeles. Din siguranţa orăşelului meu de provincie, unde nu-ţi era teamă să te plimbi singură după miezul nopţii, îmi permiteam o asemenea fascinaţie macabră. Asta nu înseamnă că detaliile cazurilor erau uşor de digerat. Dimpotrivă. Atîtea corpuri de femei torturate, violate, ucise cu brutalitate, expuse într-un mod care le fura şi o ultimă urmă de demnitate nu mai lăsau loc nici unui dubiu: misoginia ucide. Iar motivaţiile ucigaşilor, explicate în termeni facili, uneori freudieni, erau cu atît mai frustrante. Şi atunci de unde fascinaţia? N-am nici cea mai mică idee. Mitul creat în jurul unor astfel de personaje? Da, personaje. Pentru că unul ca Ted Bundy, răul întruchipat şi totuşi charismatic, pare atît de îndepărtat de realitate încît în imaginarul colectiv devine un personaj de thriller hollywoodian. 
 
2. Nu e surprinzător atunci că Jamie Dornan l-a ales tocmai pe Ted Bundy pentru a se documenta pentru rolul său din The Fall. Ambivalenţa faţă de Paul Spector e creată din primele minute ale serialului, din momentul în care-şi scoate masca. Ştii că Spector e un prădător, ştii că urmează să ucidă o femeie, şi totuşi: Jamie Dornan e irezistibil. Mai mult, Spector e un tată iubitor şi un soţ atent, e un consilier psihologic capabil să dezarmeze bărbaţi violenţi cu doar cîteva cuvinte (chiar mai atrăgător decît just a pretty face). Un psihopat atrăgător şi empatic pe care ar trebui să-l urăsc – probabil că ar trebui să mă simt manipulată. Dar nu. Mi-e foarte clar ce încearcă să facă The Fall. De altfel, scenariul îşi oferă mesajele pe tavă: e vorba aici de dedublare şi de imposibilitatea de a şti ce gînduri/fapte întunecate ascunde cel de lîngă tine. Ambivalenţa faţă de Spector e perfect contrabalansată de tenacitatea şi feminismul celei care-l vînează: Stella Gibson (Gillian Anderson, într-o revenire memorabilă pe micul ecran). 
 
3. Christian Grey, mult mediatizatul rol al lui Dornan, e tipicul psihopat glorificat de psihologia pop (The Wisdom of Psychopaths de Kevin Dutton, de exemplu). Adică acel tip de psihopat care nu e capabil de crimă, dar care prezintă exact acele trăsături atît de preţioase în sistemul capitalist-patriarhal: lipsa fricii, agresivitate, dominanţă, charismă, încredere în sine. Christian Grey trece însă puţin pragul şi se apropie de Paul Spector. E un prădător. Iar motivaţia pentru preferinţele lui sexuale dă un nume rău BDSM-ului şi l-ar satisface numai pe Freud (aşa cum îi mărturiseşte Anei, îi face plăcere să lovească fete şatene care îi amintesc de mama sa biologică). Cînd Anastasia Steele intră împiedicîndu-se în biroul său, Grey vede în ea o potenţială supusă. O urmăreşte nu pentru că ar fi vorba de dragoste la prima vedere, ci pentru că e curios să vadă cum i se va înroşi pielea sub loviturile lui. 
 
Asemănările dintre Christian Grey şi Paul Spector nu se limitează la un comportament general de prădător sexual. Ambii sînt orfani. Mama lui Spector s-a sinucis cînd acesta avea 7 ani, iar mama lui Grey, o prostituată drogată, a murit cînd el avea 4 ani. O fotografie e tot ce le-a rămas de la mamele lor biologice. Ambii au un anumit tip de victime/supuse (brunete sau şatene). Spector păstrează cîte o şuviţă de păr de la victimele sale. Lui Grey îi place să împletească părul supuselor într-o coadă (pentru că, aflăm mai tîrziu, mama lui biologică îl lăsa uneori să se joace cu părul ei). Cea care e pe urmele lui Spector e blondă; soţia lui e blondă. Singura femeie care l-a dominat pe Grey e blondă; toate femeile care lucrează pentru el sînt blonde. 
 
4. S-a creat un grad ridicat de anxietate feministă în jurul fenomenului Fifty Shades, ceea ce, într-o anumită măsură, e uşor de înţeles. Feminismul e ameninţat constant, din toate părţile (chiar şi de neînţelegerile din interior, ar zice unii). Backlash-ul e cît se poate de real, iar momentan acesta se resimte cel mai puternic din cauza unor mişcări agresive şi violente ca MRA (Men’s Rights Activism), cu derivatele ei (Gamergate, Pick-Up Artists şi altele despre care nici nu vreau să mai ştiu – refuz să vizitez acel colţ întunecat al Internetului). Însă feminismul ar trebui să fie extraordinar de fragil pentru ca fenomene de masă precum Twilight sau Fifty Shades – oricît de mare ar fi succesul lor – să reprezinte o ameninţare reală sau chiar un regres. Şi tocmai pentru că ştiu că feminismul nu e fragil îmi permit să devin din ce în ce mai relaxată cînd vine vorba de ceva ca Fifty Shades.
 
În mod normal, m-aş număra printre feministele care critică pattern-ul abuziv care domină relaţia dintre Christian şi Ana în afara jocului de roluri. Problema e că fiecare exemplu ales pentru a susţine această perspectivă îşi găseşte imediat un „dar“, sau un contraexemplu altundeva în trilogie. Nu degeaba cartea se numeşte Fifty Shades of Grey. De multe ori, confuzia Anei devine confuzia cititoarei. E OK ce se întîmplă sau nu? S-a întrecut o limită sau nu? Pînă la urmă, totul se reduce la consimţămînt. Iar subtitlul cărţii ar putea la fel de bine să fie Consent is sexy! (sloganul feminist venit ca urmare a unei culturi a violului în care unora li se pare perfect normal să violeze fete inconştiente; dacă propunerea de lege privind consimţămîntul are sens sau nu – asta e o întreagă altă poveste). 
 
Cît de autentică e relaţia BDSM dintre Christian şi Ana e irelevant aici. Relevantă e constanta negociere a limitelor, cererea şi oferirea consimţămîntului, stabilirea unor safewords. Încredere e cuvîntul-cheie – aşa cum ar trebui să fie, de altfel, în orice tip de relaţie. 
 
5. Pentru că Fifty Shades e înainte de toate povestea unei iniţieri sexuale, pentru că e un amalgam de basme (Frumoasa şi Bestia, Barbă-Albastră, Cenuşăreasa), textul poate fi citit în aceeaşi cheie ca The Company of Wolves. Poate că Rosaleen (Scufiţa Roşie) îşi doreşte ca lupul să-i iasă în cale. Poate că îşi doreşte să fie sedusă de el. Poate că îşi doreşte să fie devorată (sexual) de lup. Obişnuita dinamică de gen – agresivitate masculină şi victimizare/pasivitate feminină – e subminată în The Company of Wolves şi, într-o mai mică măsură, chiar şi în Fifty Shades. Diferenţa e că Rosaleen are destul de multă maturitate încît să ştie că nu-l va putea schimba pe lup. Astfel că sfîrşitul lui The Company of Wolves e mult mai satisfăcător decît direcţia convenţională şi heteronormativă pe care o ia Fifty Shades. 
 
6. Andrea Dworkin (într-un discurs adresat unui public format din bărbaţi): „Nu cred că violul e inevitabil sau firesc. Dacă aş crede asta, n-aş avea nici un motiv să fiu aici. Dacă aş crede asta, practica mea politică ar fi diferită. V-aţi întrebat vreodată de ce şnoi, femeileţ nu ne aflăm pur şi simplu într-o luptă armată împotriva voastră? Nu e pentru că ar fi o penurie de cuţite de bucătărie în ţara asta. E pentru că, în ciuda dovezilor, credem în umanitatea voastră.“ 
 
Pentru că discuţia e dincolo de lipsa de valoare literară, dincolo de numărul de scene de sex din film (şi cu siguranţă dincolo de lipsa de excitaţie a bărbaţilor straight la vederea filmului), fenomenul Fifty Shades ar trebui citit exact aşa cum sugerează citatul de mai sus – ca dorinţa femeilor să aibă încredere absolută în bărbaţi. În ciuda dovezilor care indică exact contrariul. 
 
Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.