Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul O viață amînată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz de Dita Kraus, apărut recent la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Sociu.

Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.

Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele cîteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atît copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cît şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.

„Faptul că am cunoscut-o pe Dita Kraus este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat vreodată.” (Antonio G. Iturbe)

*

Dita Kraus, născută la Praga, a fost deportată împreună cu părinţii săi în 1942, cînd avea numai 13 ani, în lagărul de concentrare de la Terezín, apoi la Auschwitz, unde tatăl ei a murit. Ea şi mama sa au fost trimise la muncă forţată în Germania, iar în cele din urmă, în lagărul de la Bergen-Belsen. La puţin timp după eliberare, mama Ditei a murit. După război Dita s-a căsătorit cu scriitorul Otto B. Kraus, care fusese şi el prizonier la Auschwitz. Au emigrat în 1949 în Israel, unde au lucrat amîndoi ca profesori. Dita Kraus este eroina bestsellerului internaţional al lui Antonio G. Iturbe Bibliotecara de la Auschwitz, iar Otto B. Kraus a scris un roman despre experienţele sale.

*

O viață amînată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz (fragment)

În martie 1944, jumătate dintre tovarășii noștri din lagăr, care veniseră cu trei luni înaintea noastră, au fost urcați în camioane și duși. Gardienii le spuneau că îi duc în alt lagăr, dar curînd am aflat adevărul. Toți au murit în camerele de gazare. Din acel moment, am știut că în iunie vom avea aceeași soartă.

Cei care rămăseseră în sectorul BIIb erau șocați. Cu o zi înainte, pe 7 martie 1944, blocurile încă erau pline de oameni, iar acum se aşternuse o liniște înspăimîntătoare. Multe blocuri erau complet goale. Chiar și cele două cămăruțe de la intrarea fiecărui bloc, unde privilegiații Blockältesters se bucuraseră de intimitatea lor mult invidiată, erau acum neocupate.  […]

Ne așteptam să fim trimiși la camerele de gazare în iunie, la șase luni după sosirea noastră la Auschwitz. Numele noastre erau marcate cu 6 SB. Asta însemna Sonderbehandlung după șase luni: „tratament special” – un eufemism pentru moartea prin gazare.

Dar în mai nemții și‑au schimbat planul. Au decis că ar fi mai ieftin și mai profitabil dacă prizonierii ar fi fost trimiși să muncească în Germania, unde ar fi murit în cele din urmă de foame și epuizare. Doctorul Mengele trebuia să decidă care dintre prizonieri erau capabili încă de muncă fizică.

Selecțiile s‑au făcut în Kinderblock, care a fost eliberat special pentru asta. Numai persoanele cu vîrste cuprinse între 16 și 40 de ani aveau voie să participe la selecție, dar cum nimeni nu avea acte, unii au reușit să trișeze. La bustul gol, a trebuit să ne aliniem pe un rînd de‑a lungul hornului orizontal, să facem un pas în faţă și să spunem trei lucruri: numărul, vîrsta și profesia. Iar doctorul Mengele arăta cu degetul spre stînga sau spre dreapta.

Majoritatea femeilor declarau profesii despre care credeau că s‑ar fi căutat în Germania: grădinăreasă, bucătăreasă sau asistentă. Cînd mi‑a venit rîndul, am spus: „73305, 16, pictoriță”. De fapt, aveam doar 15 ani.

În loc să arate cu degetul, Mengele s‑a oprit și a întrebat:

— Pictoriță de portrete sau zugrav?

— Pictoriță de portrete.

— Ai putea să‑mi faci portretul?

Inima mi‑a stat în loc, dar am reușit să răspund:

Jawohl. „Da.”

A zîmbit în colțul gurii și mi‑a arătat să merg spre grupul de femei mai tinere și mai sănătoase. Au mai fost selectate cîteva femei, după care i‑a venit rîndul mamei. Dar, vai, a fost trimisă în celălalt grup!

Nu suporta să fie despărțită de mine, deși nu știam care dintre grupuri avea șanse mai mari de supraviețuire. Pe nevăzute, s‑a strecurat înapoi la capătul rîndului, a ales două femei mai în vîrstă, mai slabe și s‑a pus între ele. Mengele n‑a observat, bineînțeles, nu se uita niciodată la fețe, și i‑a făcut semn să meargă în grupul în care mă aflam și eu.

Mama, Liesl și cu mine am fost printre cei sortiți să trăiască. Circa o mie cinci sute de femei au fost trimise de la Auschwitz să lucreze în Hamburg, Christianstadt și Stutthof. Aproximativ șapte mii de oameni, bătrînii, infirmii și toți copiii rămaşi, au fost omorîți în iulie 1944 în camerele de gazare.

 

Cartea este disponibilă aici: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7264.